30 septembrie 2012

A greşi e... omeneşte?!?

Greşesc când iert ce-i de neiertat şi nu trec cu vederea micile derapaje.
Greşesc când, din prea multă siguranţă, uit să mă gândesc la consecinţele acţiunilor mele.
Greşesc când, din comoditate, las pe altă dată lucruri care sunt primordiale.
Greşesc când, în loc să-mi văd de treabă, aplec urechea la răutăţile altora.
Greşesc atunci când dau drumul vorbelor fără a fi pe deplin convins de ceea ce zic.
Greşesc când dau sfaturi pe care nu sunt în măsură să le urmez.
Greşesc când, în loc să spun o vorbă blândă, ridic tonul... 
Greşesc când vorbesc, în loc să tac şi tac când ar trebui să vorbesc.
Greşesc când uit să mulţumesc oamenilor pentru o vorbă bună sau doar pentru că-mi zâmbesc.
Greşesc când, în loc să dau o mână de ajutor, întorc spatele.
Greşesc când las în viaţa mea persoane care nu-şi merită locul.
Greşesc când mă înconjor cu singurătate, când am atâţia oamenii frumoşi lângă mine.
Greşesc când nu spun celor dragi mie cât de mult ţin la ei.

Greşesc! Zi de zi! Greşesc cu sau fără intenţie! Unele greşeli lasă urme, altele trec nevăzute. Mai grav este că, deşi ştiu că greşesc, continui să merg înainte. Şi de fiecare dată când rănesc, regret. Din păcate, regretul nu scuză greşeala mea!
Dar cea mai gravă greşeală este că am găsit scuza perfectă: greşesc pentru că... sunt om! Oare asta îmi va aduce iertarea celor cărora le-am greşit?

20 septembrie 2012

Învaţă să preţuieşti ce ai

Veneam aseară de la un coleg, printre aleile dintre blocurile cartierului... alei înguste, unde cu greu au loc doi oameni, unul lângă celălalt. Să fi fost 7-8. Mergeam aiurea, fără să mă frământe vreun gând... la un moment dat, din sens opus, a apărut o femeie... grăbită, cu privirea în pământ, ţinând în mână o plasă de plastic, nici prea plină, nici prea goală... să fi avut 40 de ani. La câţiva metri şi-a ridicat privirea... Nici prin gând să-mi treacă vreo idee că, atunci când îi voi întâlni ochii, o avalanşă de gânduri mă vor invada. Acea privire o am şi acum întipărită, parcă aş privi în acei ochi chiar în momentul în care scriu... 

Nici nu ştiu cum să descriu ce am văzut... în fracţiunea de secundă în care m-au săgetat, acei ochi mi-au spus tot ce era de spus despre acea persoană: oboseală, îngrijorare, teamă. Venea de la serviciu obosită... probabil trecuse pe la supermarket pentru a lua de-ale gurii pentru cei de acasă... şi pe drumul spre casă îşi acordase timp pentru monologul interior... ce are de făcut pentru restul zilei... sau poate pentru mâine, săptămâna viitoare... Vedeam la ea acea grijă pe care o vezi întipărită pe chipul oricărei persoane care ştie că nu poate oferi toate condiţiile pe care şi le-ar dori copiiilor. Şi această grijă era amplificată poate de ratele de la bancă, de costul întreţinerii... îngrijorarea îi apărea în momentul în care se gândea că mâine, poate, nu va mai avea suficienţi bani ca să poată să treacă pe la supermarket pentru a pune ceva în plasuţă. Teama îi provenea din gândul că poate, într-o zi, s-ar putea îmbolnăvi şi nu ar mai avea cine să aibă grijă de micuţi... Ce ochi răscolitori....

Astfel de priviri văd aproape în fiecare zi, încă de la primele ore ale zilei... pe autobuz, oameni care urcă, se aşază tăcut pe un scaun şi se cufundă în gândire. Şi totuşi, temerile nu pot fi ascunse ochilor... ei spun totul despre zbuciumul interior.

Cu atâtea chipuri îngrijorate în jurul meu, zi de zi, rămân uimit când descopăr persoane care aleg să lupte pentru viaţă cu zâmbetul pe buze! Da, aceste persoane mă inspiră într-un mod excepţional. Şi mă fac să-mi fie ruşine de a povesti „necazurile” cu care mă confrunt. Dacă lor le lipseşte pâinea de pe masă, cum pot eu să mai spun că nu am avut suficienţi bani ca să îmi iau un tricou mai deosebit? Dacă ei se grăbesc acasă pentru a petrece cât mai multe clipe cu cineva care nu mai are timp, aş mai putea eu să mă plâng că îmi petrec singur nopţile, ştiind că toţi cei dragi mie sunt bine, sănătoşi? Tu ai putea să te lamentezi unei persoane care, fiind într-o situaţie – limită, alege să lupte cu zâmbetul pe buze?!?

Astfel de persoane mă inspiră, mă fac să realizez că viaţa pe care o am trebuie preţuită şi că trebuie să mă bucur de fiecare zi! Ce-mi lipseşte atât de mult încât să nu pot zâmbi de la primele raze de soare? Oare dacă plouă nu pot să mă bucur de stropii care-mi mângăie obrazul? Am tot ce-mi trebuie: iubire, sănătate şi bani. Chiar dacă nu am din fiecare atât cât mi-aş dori, nu-mi permit să cer mai mult! Aş fi egoist.

Pentru acele persoane care nu au alt scop decât acela de a se lamenta despre cât de greu este la serviciu sau că nu îşi pot face concediu în mai ştiu eu ce staţiune turistică, le-aş sfătui să se mai gândească o dată... sunt alţii care ar renunţa la multe pentru un loc de muncă sau care abia aşteaptă concediul pentru a petrece mai mult timp cu persoanele dragi.

Aş vrea ca aceste persoane să aibă norocul să întâlnească astfel de persoane. Numai aşa pot realiza că „problemele” pe care le au vor păli în faţa problemelor celorlalţi. Doar aşa vor şti să aprecieze cu adevărat ceea ce au, nu ceea ce le lipseşte!

Şi, pentru a fi în ton cu cele scrise mai sus, le ofer un citat pe care îl preţuiesc foarte mult: „Când simţi că viaţa nu are nici un rost, gândeşte-te la cei care mai au doar o zi de trăit!

15 septembrie 2012

Prietenilor, cu drag!

Nu am mulţi prieteni, dar pe cei pe care-i am, sunt mai mult decât suficienţi! Sau cum zicea Nichita Stănescu: „Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt nenumăraţi”! Cei mai aproape de sufletul meu sunt 4. Ne ştim de pe vremea liceului (să tot fie vreo 15 ani!!!). O viaţă de om... Ştim aproape totul unul despre celălalt. Am împărţit o bucată de pâine, ne-am ajutat unul pe celălalt, am trăit împreună supărări şi bucurii, momente de nebunie şi întâmplări de neuitat. Ne-am fost alături în momente importante… Dacă cineva ar sta să ne asculte poveştile şi întâmplările, sigur ar avea multe lucruri de învăţat despre ce înseamnă prietenia! 

Anii trecuţi peste noi nu ne-a îndepărtat... cu toate că fiecare şi-a urmat cursul vieţii. Forţaţi de împrejurări sau liberi să alegem, am plecat fiecare pe drumul propriu. Acum, doar eu am rămas în ţară! Ceilalţi au ales meleagurile străinătăţii. Fiecare din noi a întâlnit alţi oameni, ne-am schimbat, am gustat din cupa maturizării, am trăit alte scenarii în lipsa celorlaţi, dar nu am omis în a-i face părtaşi la evenimentele trăite, povestindu-le! Distanţa nu ne-a îndepărtat. Tehnologia zilelor de astăzi a făcut posibilă menţinerea legăturilor dintre noi. 

Ce înseamnă această această prietenie? Să nu fim tot timpul unul lângă celălalt, dar atunci când ceilalţi „prieteni” se ascund, noi să raspundem la chemare! Să nu schimbăm o vorbă zile întregi, dar atunci când avem nevoie de cineva care să ne asculte inepţiile, să ştim că se vor opri din orice activitate pentru acest lucru. Să nu dăm sfaturi, deoarece ştim prea bine că, orice sfat s-ar da, nu ar lua în considerare. Cu alte cuvinte, prietenii sunt cei care ştiu să asculte şi, când este nevoie de o mână de ajutor, să nu aibă în vocabular cuvântul „NU”. Şi, mai important decât toate acestea, atunci când cineva îţi atacă prietenii, să fii acolo pentru a-i susţine!

Din când în când, mai apucăm să fim şi noi pe aceeaşi lungime de undă şi ne gândim ce frumos ar fi să ne întâlnim cu toţii, undeva, să petrecem împreună câteva momente de calitate, să ne amintim de clipele de mult trecute, să ne povestim visele şi speranţele ce le avem, să bârfim, să râdem unul de celălalt... doar cum prietenii ştiu s-o facă! De când am luat-o fiecare pe alt drum nu am reuşit să facem asta... să sperăm că vom reuşi să prindem momentul prielnic.
Pentru voi, prietenii mei, vă dedic melodia ce urmează.
 
 

10 septembrie 2012

Calităţile bărbatului adevărat

Ce calităţi trebuie să aibă bărbatul perfect? Uşurel, nu toate odată… şi nici chiar cele mai micuţe detalii, vă rog… să zicem aşa, calităţi majore! Să fie chipeş (frumuşel, cu ceva muşchiuleţ pe el, buca curului să se rotunjească frumos prin pantalon… ce să mai, plăcut ochiului), să fie dăştept (să-i fugă minte, descurcăreţ… adică, de-l laşi în mijlocul deşertului, să ştie omu’ ce să halească şi ce nu ca să nu se otrăvească), cu simţul umorului, să râză fata non-stop, pân’ leşină (şi să nu cumva să deie dume expirate, că-i bai mare), să fie înstărit (acilea, depinde cât de înstărit tre’ să fie... în funcţie de „talentele” muierii care face selecţia... dar poa’ să varieze de la o biţiclă pân’ la o decapotabilă sau un apartament) şi nu în ultimul rând, să fie cuminte, la draq (să nu dea cu „dânsa” în tot ce mişcă). Eeeeeh, unde-i cavalerul ăsta cu armura lui strălucitoare?!? Hai să redevenim serioşi, nu prea există... cine pune mâna pe-un astfel de om, are cea mai mare comoară din lume... şi tare aş pune pariu că nu va şti să-l aprecieze... 
 
Cum văd eu lucrurile, ca făcând parte din această specie... dacă nu le poţi avea pe toate, măcar excelează în ceea ce ţi-a dat Domnul. Apoi, dacă eşti DOAR chipeş, nu ţi-e greu să prinzi în plasă fetele... că doar o caută şi ele cu lumânarea. Şi, ispitit de atâtea tentaţii, greu e să încalci ultima calitate... mai ales dacă vine şi tovarăşul lui de pahar şi-i şopteşte: „Bă, da’ fraier eşti... Stai doar cu una?!? Când poţi avea încă două-trei!!!” Dacă eşti şi chipeş şi deştept, sigur stai cu mai multe, că te duce capul să le învârţi cum doreşti tu... de gâsculiţe e plin pământul.

Dacă eşti deştept, dar fără altă calitate din cele enumerate mai sus, e greu... că deh, fetelor le este mai greu să şadă lângă un domn ce le poate controla... viaţa! Dar nu trebuie să disperi... există suficiente fete care încă mai caută o astfel de calitate... dacă mai ai şi simţul umorului, ţi se dublează şansele! 

Dacă ai doar simţul umorului, tot e mai bine decât să fii doar dăştept! Cum ziceam, fetelor le plac bărbaţii care pot să le facă să râdă. Şi e un bun punct de pornire în a sparge gheaţa şi a-ţi putea etala calităţile... Am postat, de curând, pe pagina mea, o serie de poze cu texte de agăţat... nişte aiureli, desigur! Sper să nu fi fost cineva care să fi crezut că îi va pica ceva în plasă cu astfel de replici! Şi bineînţeles, un macho vine şi comentează „Dau în diabet zaharat la cât de "zaharos" e textul ăsta de agăţat... Fetele chiar mai sunt atât uşor de impresionat cu asemenea "dulcegării"?”... I-am răspuns simplu: „Cu astfel de replici nu, dar cu siguranţă o vei face să zâmbească... o fată va alege cu siguranţă un băiat care să ştie cum să o facă să zâmbească în locul unuia posac :)”. Corect? Eu cred că aşa este.

De eşti Bill Gates de Frecăţei (zic şi eu aiurea o localitate, sper că înţelegeţi ce vreau să subliniez), atunci ai cea mai uşoară sarcină. Nenicăăăă, faci preselecţie. Urât cu spume să fii şi ai parte numa’ de bunăciuni. Ca la piaţă, nenică... pe alese! Acum, de eşti prost, nu o să realizezi că ea se va duce cu chipeşul în vreun apartament/hotel plătit din banii tăi (vrea şi ea să simtă şi plăcere când face hâţa-hâţa, nu doar greaţă când o atinge barbatul), că doar n-oi fi şi dăştept să şi realizezi astfel de lucruri! Şi dacă se găseşte vreo persoană să mă contrazică la acest capitol, fac urât de tot. 

De ăsta cuminte mi-e şi frică să scriu vreo boabă... că simt furia sexului frumos chiar de pe acum... darămite când or citi ce aş putea să scriu despre asta... zic doar că există şi astfel de bărbaţi, dar pentru a fi aşa, depinde şi de cele de lângă ei!

Prin urmare, fetelor, băgaţi bine de samă cam ce calităţi căutaţi la „bărbatul perfect” astfel încât să le aibă pe acelea pe care le doriţi cel mai mult şi mai mult. Sau... pot fi şi toate, dar nu la capacitate maximă, dacă mă-nţelegeţi.
 
Dacă mă-ntrebaţi pe mine ce calităţi aş avea... aş spune că am simţul umorului destul de bine dezvoltat... şi destul de cuminţel... şi oleacă frumos... şi ştiu că sunt şi dăştept, dă-mă draq de modest!!! :))))) Păcat că n-am suficienţi bănuţi cât să mă consideraţi bărbatul perfect (nici biţiclă n-am, să ştiţi!!!)

 
P.S.: Pentru cei/cele care vor avea atacuri de panică, crize de isterie, etc. îi sfătuiesc să considere acest articol un pamflet... pentru cei/cele care mai gândesc oleacă, vor şti să citească şi printre rânduri ;)

9 septembrie 2012

Gesturi şi tandreţuri în viaţa de cuplu

Îmi place să observ ceea ce se întâmplă prin viaţa de cuplu a persoanelor cu care interacţionez. Nu că aş fi vreun curios din fire, dar chiar vreau să ştiu cât mai multe despre ce este de făcut şi ce să evit într-o viitoare relaţie. Şi cu cât descopăr mai multe, cu atât consider că am fost destul de corect în relaţia trecută! Dar nu despre asta doream să vorbesc, ci despre ce cred eu că ar trebui sau n-ar trebui făcut într-o relaţie.

În primul rând, sunt de părere că rufele se spală în familie. Mi pare penibil ca, în loc public ori în faţa copiilor fiind, să începi să arunci cu reproşuri la adresa jumătăţii tale că a făcut sau n-a făcut un anumit lucru. Ce treabă are necunoscutul ce trece pe lângă tine în acel moment cu problemele tale? Cu ce-s de vină copiii pentru nebuniile voastre? Oare nu te poţi abţine pentru puţin timp, când ajungi într-un loc unde să fiţi doar voi doi şi atunci vă puteţi scoate şi ochii?!?

Un alt detaliu important într-o viaţă de cuplu mi se pare vocabularul folosit. Nu trebuie să porţi eticheta cu tine mereu, doar nu eşti în văzul lumii. Te mai înjuri cu jumătatea, mai foloseşti cuvinte precum prost/proastă, fraier(ă), ratat(ă), dar să fie pe un ton glumeţ. Şi fără să abuzezi prea mult de ele... în orice altă situaţie, aceste cuvinte nu au ce căuta în vocabularul unui cuplu. Cu toate astea, am auzit că se poartă astfel de vocabular... şi nu pricep de ce, cel care este ţinta cuvintelor, le acceptă. Te mai miri de ce, atunci când apare o a treia persoană, care ştie să vorbească frumos, rămâi cu buza umflată, întrebându-te de ce te-a părăsit!

Cel mai dureros mi se pare atunci când într-o relaţie se face uz de forţa fizică... şi cum, în 99% din cazuri, forţa fizică vine din partea bărbaţilor, încerc să-i înţeleg ce rezolvă ei dacă o lovesc! Probabil că, rămânând fără argumente, acesta este modul de a tranşa problema în favoarea lor. N-am dat o palmă până acum... nici dacă şi-a bătut joc de mine. Dacă aş lovi o femeie, aş face-o doar în cazul în care aş şti că are aceeaşi forţă ca şi mine... cu alte cuvinte, s-o dăm parte-n parte! Şanse egale, altfel e inutil!

Şi cu toate astea, unele relaţii rezistă mai mult decât se speră! Care este dilema?