17 iunie 2015

LEHAMITE...


Văzut poliţişti comunitari care se dau zmei şi o dau în bară din lipsă de minte, în timp ce “paşnicii” cetăţeni, de altfel oneşti până în măduva oaselor, jură pe toţi sfinţii că ei au fost mai cuminţi ca Papa...

Văzut adunătura aia de oameni care zace în cocina numită Parlament, care se cred zei, înspăimânaţi totuşi de o simplă celulă sau la auzul cuvântului DNA...

Văzut bătăi crunte în trafic pe motiv că s-a folosit claxonul, vorbe grele de ocară între pietoni şi biciclişti, pe motiv că unul dintre ei nu şi-a respectat dunga de mers, oameni care, în goana după un leu în plus, calcă pe cadavre, în timp ce alţii “cerşesc” bani pentru ca un copil să mai poată avea şansa la o copilărie normală… şi vine un un barosan de barosan care sfidează orice logică: se dă cu barca pe lac, beat mort fiind, provoacă o tragedie şi spune că, după ce a făcut accidentul, s-a pus să bea, şocat fiind de întâmplare…

Văzut tot mai mulţi experţi, sfătuitori de nădejde în orice domeniu, foarte vocali de altfel care, dacă ar avea puterea-n mâini, ar rezolva într-o clipită orice problemă. Am impresia că, într-un final, până şi prostul satului va avea oportunitatea să aibă un cuvânt de spus... în timp ce oamenii care ar putea face o diferenţă se retrag ruşinaţi sau chiar umiliţi!

Să mai continui? Simt că, orice aş încerca să fac, aceste întâmplări „minunate” se lovesc de mine. Parcă le atrag ca un magnet. Ici-colo mai văd câte-o persoană care face un gest minunat şi cumva mă ajută să nu-mi pierd de tot speranţa în oameni! Mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni de acest fel. Ştiu că sunt acolo... dar cândva, undeva, lovindu-se de indiferenţa, mitocănia sau laşitatea altora, au preferat anonimatul şi liniştea lumii pe care şi-au construit-o!
Nici pe plan personal nu merge nimic cum mi-aş dori. Mai mereu se găseşte cineva care să fie nemulţumit de ceva ce am făcut sau n-am făcut. Am dat de oameni care consideră că, dacă i-ai ajutat măcar o dată, e musai să continui aşa, orice refuz fiind de neacceptat. Şi... nu ştiu cum se face, dar când cer cuiva ajutorul, nu se poate (că doar n-o să spună că nu se vrea)! Despre iubire, numa’ de bine... doar pronunţând cuvântul şi mă pufneşte râsul. Am devenit irascibil, nu-mi mai pot organiza timpul la fel de bine, nu mai reuşesc să mă concentrez şi cea mai mare calitate pe care cred eu că o am, răbdarea, se pare că s-a cam terminat. Cumva, toate astea au umplut paharul încet-încet.

Aş vrea ca timpul să se oprească! Aş avea nevoie de izolare, fără niciun zgomot, fără oameni, fără nicio influenţă. Vreau să mă detaşez de toate, să-mi fie dor să privesc oamenii, să văd bunătate în fiecare din ei. Oriunde m-aş uita, văd ură, ipocrizie, letargie, indiferenţă, spălare de creier, îndobitocire şi nedreptate.
Bine, citind şi recitind ce am scris, văd că am exagerat. Nu e ăla necurat atât de negru. Ştiu că o mică escapadă, departe de toate acestea, într-o linişte totală, mă va readuce pe linia de plutire. Până atunci, scuzele de rigoare pentru cei care au primit sau vor primi bobârnace de la mine! :D