NU DERANJA FERICIREA ALTORA!

De câte ori nu v-au uitat prietenii când v-a fost greu? De câte ori nu aţi uitat de prieteni? De câte ori nu i-aţi înjurat? De câte ori nu aţi fost înjuraţi? Ori, ca să fie calea de mijloc, de câte ori nu aţi auzit de astfel de întâmplări? Câte prietenii frumoase nu s-au terminat pentru că cineva „a uitat” să bage în seamă ori să ajute pe altcineva? Eu ştiu că am fost pus în toate din aceste ipostaze.

Ştiţi care este unul din motivele cele mai întâlnite pentru care se întâmplă aşa? Fericirea! Da, exact! Fericirea unuia dintre ei. Paradoxal, nu? Vă mai amintiţi în ce circumstanţe au dispărut prietenii? Nu cumva trăiau dragostea cea mare? Ori sosirea unui copil a schimbat lumea lor?

Şi tu, în astfel de momente, ai pretenţia să abandoneze astfel de clipe pentru a plonja în marea ta de probleme? Hai să fim serioşi! Eu unul n-aş face asta! Cel mult, aş putea ca, în clipele de repaus, aş putea să adresez aşa, formal, întrebări de genul „Ce mai faci?”, „Ce noutăţi mai ai?”, „Cu ce te mai lauzi?”, sperând ca aceste întrebări să nu nască răspunsuri monstruase, interminabile, încărcate cu toate problemele ce le-ai adunat de când nu am mai povestit. Nu, cu siguranţă n-aş vrea aşa răspunsuri! Gândeşte-te la fericirea ce o trăiesc şi oferă-mi un răspuns scurt, protocolar, în care poţi, cel mult, să-mi dai de înţeles că ai avea nevoie de sprijin.

Cândva, comportamentele fericiţilor mi se păreau atât de deplasate, încât nu îi înţelegeam! Apoi, întâmplările m-au pus în postura de a fi înjurat! Şi abia atunci am înţeles că nu poţi să-ţi verşi supărările în lumea fericiţilor! În această lume orice lucru este posibil, miracolele sunt lucruri ordinare iar zâmbetele nu dispar, nici chiar în somn. Acolo sunt primiţi doar oamenii optimişti! Şi, pentru că este un lucru de o valoare inestimabilă, nimeni, niciodată, nu-ţi va da din fericirea sa de bună voie. Dacă vrei să găseşti fericirea, caut-o în tine, în lucruri, în natură, caută oriunde altundeva, dar nu îndrăzni să o cauţi în lumea celor fericiţi!

(de)maturizarea

Aş fi avut atâtea să vă povestesc… V-aş fi spus despre idealurile mele, despre cum se duc oameni din jurul meu în ceruri, deşi nu le era rândul, poate v-aş fi spus şi o istorioară din care să învăţaţi ceva... Din când în când, m-apucă vrednicia, deschid un word şi mă pun pe treabă. Apoi, mă gândesc: „La ce rost? Pe cine vreau să impresionez? Cu ce ajută cuvintele mele?” Aşa că îl salvez în folderul cu scrieri şi-mi văd de viaţă.

Căci, de la o vârstă, nu te mai agiţi să-i impresionezi pe toţi, încetezi să mai dai sfaturi oricând şi orişicui, nu mai ai răbdarea să fii atent la poveştile multora, prostia (aşa cum ai învăţat s-o defineşti) te lasă rece, răutăţile parcă nu se mai lipesc aşa uşor de suflet şi evenimentele nefericite le trăieşti în tăcere! Cât despre bucurii, de ce le-ai împărţi cu toţi? Doar ca să-i faci să te invidieze? Dacă n-au fost lângă tine la rău, de ce ar fi la bine? Aşa că înveţi să-ţi restrângi cercul de prieteni doar la persoanele care sunt mereu lângă tine, indiferent de vreme, stare sau situaţie.

Ai făcut atâtea prostii încât, dacă mai faci una-n plus, chiar că nu mai contează iar judecata altora este egală cu zero! Aşadar, arunci la înaintare indiferenţa când dai de mizerii şi începi să apreciezi din ce în ce mai mult pe cine ai reuşit să aduni în jurul tău, dar şi momentele de bucurie pe care le împărtăşiţi! În anumite momente, realizezi că viaţa e scurtă şi, pentru o vreme, cauţi să te scoţi de la ea tot ce este mai bun. Pentru o vreme... apoi uiţi şi iar începi să calci pe tiparele omului contemporan! Vezi că oamenii nu rezonează aşa cum ţi-ai dori, scopurile tale diferă de ale lor şi renunţi la ei... uşor! Timpul tău e prea preţios ca să-l acorzi oricui! Înveţi să nu mai răspunzi la toate provocările, ripostezi doar atacurilor care ţintesc spre ceea ce contează cu adevărat pentru tine şi vezi că, într-adevăr, vorba dulce mult aduce! Mai mult decât orice altceva! 
             Aş zice că asta ar fi definiţia maturizării! S-o purtăm cu zâmbetul pe buze!

LEHAMITE...

Văzut poliţişti comunitari care se dau zmei şi o dau în bară din lipsă de minte, în timp ce “paşnicii” cetăţeni, de altfel oneşti până în măduva oaselor, jură pe toţi sfinţii că ei au fost mai cuminţi ca Papa...

Văzut adunătura aia de oameni care zace în cocina numită Parlament, care se cred zei, înspăimânaţi totuşi de o simplă celulă sau la auzul cuvântului DNA...

Văzut bătăi crunte în trafic pe motiv că s-a folosit claxonul, vorbe grele de ocară între pietoni şi biciclişti, pe motiv că unul dintre ei nu şi-a respectat dunga de mers, oameni care, în goana după un leu în plus, calcă pe cadavre, în timp ce alţii “cerşesc” bani pentru ca un copil să mai poată avea şansa la o copilărie normală… şi vine un un barosan de barosan care sfidează orice logică: se dă cu barca pe lac, beat mort fiind, provoacă o tragedie şi spune că, după ce a făcut accidentul, s-a pus să bea, şocat fiind de întâmplare…

Văzut tot mai mulţi experţi, sfătuitori de nădejde în orice domeniu, foarte vocali de altfel care, dacă ar avea puterea-n mâini, ar rezolva într-o clipită orice problemă. Am impresia că, într-un final, până şi prostul satului va avea oportunitatea să aibă un cuvânt de spus... în timp ce oamenii care ar putea face o diferenţă se retrag ruşinaţi sau chiar umiliţi!

Să mai continui? Simt că, orice aş încerca să fac, aceste întâmplări „minunate” se lovesc de mine. Parcă le atrag ca un magnet. Ici-colo mai văd câte-o persoană care face un gest minunat şi cumva mă ajută să nu-mi pierd de tot speranţa în oameni! Mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni de acest fel. Ştiu că sunt acolo... dar cândva, undeva, lovindu-se de indiferenţa, mitocănia sau laşitatea altora, au preferat anonimatul şi liniştea lumii pe care şi-au construit-o!

Nici pe plan personal nu merge nimic cum mi-aş dori. Mai mereu se găseşte cineva care să fie nemulţumit de ceva ce am făcut sau n-am făcut. Am dat de oameni care consideră că, dacă i-ai ajutat măcar o dată, e musai să continui aşa, orice refuz fiind de neacceptat. Şi... nu ştiu cum se face, dar când cer cuiva ajutorul, nu se poate (că doar n-o să spună că nu se vrea)! Despre iubire, numa’ de bine... doar pronunţând cuvântul şi mă pufneşte râsul. Am devenit irascibil, nu-mi mai pot organiza timpul la fel de bine, nu mai reuşesc să mă concentrez şi cea mai mare calitate pe care cred eu că o am, răbdarea, se pare că s-a cam terminat. Cumva, toate astea au umplut paharul încet-încet.

Aş vrea ca timpul să se oprească! Aş avea nevoie de izolare, fără niciun zgomot, fără oameni, fără nicio influenţă. Vreau să mă detaşez de toate, să-mi fie dor să privesc oamenii, să văd bunătate în fiecare din ei. Oriunde m-aş uita, văd ură, ipocrizie, letargie, indiferenţă, spălare de creier, îndobitocire şi nedreptate.

Bine, citind şi recitind ce am scris, văd că am exagerat. Nu e ăla necurat atât de negru. Ştiu că o mică escapadă, departe de toate acestea, într-o linişte totală, mă va readuce pe linia de plutire. Până atunci, scuzele de rigoare pentru cei care au primit sau vor primi bobârnace de la mine! :D