Dacă aş avea 20 de ani şi aş vrea să cuceresc o fată, i-aş
jura că nu o voi părăsi niciodată, că o voi iubi până când moartea ne va
despărţi, că nu o voi înşela, că nu o voi face să sufere, că voi fi alături de
ea clipă de clipă... şi multe astfel de promisiuni doar pentru a o determina să
fie a mea. Promisiuni în care aş fi crezut cu atâta tărie încât, dacă cineva
m-ar fi contrazis, aş fi avut o ceartă zdravănă cu acea persoană. Şi ea, fată
naivă, ca mine, încântată de mirosul suav al acestor vorbe, m-ar crede.
Acum, cu anii cernuţi peste mine, cu mintea ceva mai coaptă,
cu inima ce prezintă urme uşoare de cicatrici, de-aş vrea să cuceresc o femeie,
n-aş m-ai avea curajul ce-l aveam la 20 de ani. Acum, probabil, i-aş spune în
vorbe puţine, că, deşi sunt şanse mari ca intensitatea sentimetelor să scadă,
voi face tot posibilul să o iubesc aşa cum ştiu eu mai bine; că, deşi vor
exista momente când o voi supăra, voi încerca din răsputeri să fie cât mai
rare; că, deşi vor exista momente când nu voi fi alături de ea, să ştie că
atunci când va fi într-un moment greu, eu voi fi alături de ea. Şi ea, femeie
matură, va trebui să ştie că nu vorbesc prostii şi că va trebui să îşi asume
riscul şi să mă lase să-i demonstrez prin fapte.
Oare peste 10 ani ce-aş mai putea zice?
