LA CE BUN SĂ VISEZI?

   "Îi trimit mesaj, invitând-o în oraş. Să vorbim. Să ne revedem... după 3 luni. Mă sună şi mă cheamă la ea, să nu aştept până se pregăteşte. Intru în cameră, ne sărutăm pe obraz ca vechi cunoştinţe şi ne îmbrăţişăm. Dar îmbrăţişarea nu vrea să se mai termine... niciunul din noi nu vrea să se retragă. Şi totuşi, după secunde ce par minute... Instantaneu, ne întrebăm dacă suntem bine... şi începem să facem schimb de informaţii, să umplem vidul dintre noi. Îi privesc ochii... dar nu îi mai cunosc. Unde sunt ochii cei de odinioară, care scânteiau, cei plini de viaţa? Şi, întrebând-o ce are, mi se destăinuie... este cu moralul la pământ. O ascult cu toată atenţia, încerc să îi transmit mesaje cât mai potrivite, încurajări, lucruri şi întâmplări care pe mine m-au ajutat...
   Ok, plecăm de la ea, în cele din urmă… „Încotro?” o întreb… nehotărâtă, decid că ne-ar prinde bine o plimbare braţ la braţ, fără un traseul definit. De fapt, traseul este familiar, mai fusese parcurs cu ceva timp în urmă. Mergem agale, ne potrivim paşii. O îndemn să-mi povestească... orice lucruşor, orice trăire, orice... încerc să dirijez discuţia spre subiecte plăcute ei şi reuşesc, pentru moment, să o fac să zâmbească, să se detaşeze...
   Ajungem înapoi, la ea... revine şi ea la starea iniţială. Ce să facem? Ne spunem „La revedere” sau mai stăm de vorbă? Ea nu vrea, nici eu. Ne aşezăm pe o băncuţă, ea îşi pune capul în poala mea şi... tăcere! Se uită la lună (înceţosată, ca şi sufletul ei), mai schimbăm o vorbă, îi mai repet cum trebuie să gândească pe viitor pentru a trece peste momentele grele… în tot acest timp, o sărut pe frunte, îi mângâi obrazul, ochii, buzele… se lasă pradă... închide ochii şi se răsfaţă... un gând răzleţ îmi spune că, dacă aş vrea, aş putea s-o sărut şi nu m-ar refuza... şi surâd uşor. Întrebându-mă, îi spun de gândul meu „mârşav” şi îmi confirmă, dând vina pe momentul de slăbiciune prin care trece…
  Simţind că se apropie clipa inevitabilei despărţiri, mă decid să încerc să o conving, o dată-n plus, să vină la mine, să petrecem noaptea împreună. Răspunsul, ca de obicei, este categoricul NU. Şi începem discuţia în contradictoriu, desfinţîndu-i fiecare argument … până când, la un moment dat, aud un DA clar şi răspicat din gura ei, încât nici mie nu îmi vine să cred. O pun să repete, ca să fiu sigur… „Da, vreau! Ce atâta frică? Hai s-o facem!” şi pornim.
   Pe drum apare o stânjeneală între noi… fiecare temându-se pentru lucruri total diferite, sechele din trecut. Ne întrebăm reciproc la ce ne gândim... amândoi suntem temători, dar din diferite motive. Totuşi, decide să gândească pozitiv: „Adi, eu nu vreau să cred că mă întorc în trecut, vreau să cred că este PREZENTUL!”. Pentru a scăpa de temeri, mă roagă să comandăm o pizza... în stilul ei caracteristic. Cum aş putea să o refuz?
   Ajungem... deschid uşa, o invit înăuntru şi aştept reacţia ei... Îi place noul meu cuib!!! Pfiuuu, am scăpat de temeri. Face turul apartamentului iute... apoi sare în pat, ghemuită. Mă aşez lângă ea, o mângâi, o întreb dacă este ok... încet, încet se linişteşte. Şi trecem la comandat pizza: „Asta nu e bună! Asta costă prea mult! Asta nu are caşcaval ca cealaltă... tu ce zici?”. Vechile metehne pier greu... avem un deja vu amândoi, dar ne place!
   Ne schimbăm în pijamale şi trecem la calculator... ea trebuie să tehnoredacteze ceva pentru a doua zi, eu o supraveghez îndeaproape. Luăm o pauză, ne suim în vârful patului, cu pizza între noi şi ne invităm unul pe altul... o savurăm, bucată cu bucată... cred că orice pizza ar fi fost delicioasă în momentele acelea. Şi revenim la calculator. Ea tastând, eu în spatele ei, încercând să o simt cât mai aproape... îmi fac curaj şi o sărut pe gât... tresare, dar nu se sperie... freamătă... îi caut buzele şi, în sfârşit, acestea se întâlnesc într-un sărut lung, pătimaş. Mă opresc, speriat de gândul că a doua zi va dispărea şi voi tânji după ea din nou şi dacă voi încerca să mă apropii de ea, mă voi lovi de carapacea pe care şi-a construit-o special pentru mine. Ne liniştim, o las să-şi ducă la bun sfârşit sarcina...
   Ne aşezăm în pat, ne privim prelung, simţim dorinţa din trupul celuilalt, dar ne e frică să facem ceva. Suntem amândoi confuzi, nu ştim cum să ne comportăm. Încerc să o privesc cu detaşare, să îi ofer liniştea de care are nevoie, să o detensionez, să mă detensionez, să o protejez cum doar eu ştiu. Îmi face plăcere să fiu iar protector. Sărim pragul şi ne sărutăm minute în şir, ne hârjonim, râdem, ne mângâiem, ne oprim... o dată, de două ori, de trei ori... până decidem că este vremea să dormim... şi, ca în vremurile bune, o îmbrăţişez! Ştiind regula, îşi lipeşte trupul de al meu. Şi adormim... sau încercăm. Adorm cu grijă... sunt agitat... nu vreau să o pierd, vreau să o simt permanent.
  Aştept să sune telefonul... sau nu? Vreau să nu se mai termine noaptea asta. Şi totuşi... sună... e 6.45!"

          .

          .

          .

          .

          .
   Da, sună telefonul... Ce-a fost asta? UN VIS!!! Nuuuuuuu! De ce? Sunt iar singur, plin de sudori... Vreau înapoi în vis, să mai dureze măcar câteva minute... ca să mă trezesc, să o pot săruta uşor pe frunte, să îi spun cât e de frumoasă, să-i spun că o iubesc... o dată-n plus!
   Mda... începe o nouă zi, merg mai departe... asta e realitatea!

OFICIAL MI-E BINE

   Dar şi neoficial, tot aşa îmi este... ţin să punctez asta pentru că, din spusele unora, las impresia că aş suferi... încă!  Pentru că nu mă cunosc îndeajuns de bine (deşi aşa cred ei), le spun clar şi răspicat: MI-E BINE!
  Moralul mi-e ridicat, stima de sine la fel! Mi-am recăpătat încrederea, sunt mai optimist, debordez de energie pozitivă, toate lucrurile sunt viu colorate. Sunt pe val, ce să mai... Greu a fost, dar am reuşit. Acum totul mi se pare aşa de uşor, încât nu mă mai grăbesc să ajung acolo, undeva. Am impresia că, dacă vreau, ajung într-o clipită. Mi-au crescut aripile din nou! Simt că totul se va aranja. TREBUIE!!!

„Viaţa nu mai are rost când speranţa şi încrederea lipsesc. Trebuie să mergi înainte... deoarece când totul s-a prăbuşit şi când sufletul dobândeşte certitudinea că nimic nu mai foloseşte la nimic, că a ajuns la limită, poate îţi spui: la ce bun?”, Ioan Slavici

   Ştiu, acum ar trebui să destăinui povestea mea de succes, cum am reuşit, dar nu cred că s-ar aplica pentru toată lumea. Aş putea spune doar că, dacă ai răbdare, totul se va rezolva. Şi ar mai trebui să accepţi situaţia în care te afli, să te uiţi atent la ce ai tu şi alţii n-au, la ce mai poţi pierde etc.
   De fapt, ce-mi lipseşte? Îmi lipseşte EA. Şi totuşi, câtă valoare are... E greu când te obişnuieşti cu unele lucruri şi dintr-o dată îţi sunt luate. Ca şi cum ai lua jucăria preferată unui copil... dacă nu îi dai alta cel puţin la fel de atractivă, cu greu se va obişnui fără ea.
Ce vreau? Vreau să am şi eu pe cine suna, să întreb ce mai face... vreau să ajung acasă şi să-i povestesc nimicurile din ziua aceea... vreau să am pe cine săruta dimineaţa, când mă trezesc... vreau să-mi fac griji pentru ea când vine seara târziu... vreau să fac multe lucruri cu ea, toate sunt legate de ea.
   Dar nu mă îngrijorez, îşi va face apariţia. Şi atunci când va fi să vină, îi voi arăta ceea ce am învăţat... sunt pregătit! 

„Toţi avem propriile noastre maşini ale timpului. Unele ne duc înapoi, se numesc amintiri. Unele ne duc înainte, se numesc visuri.”, Jeremy Irons

  Da, MI-E BINE! Privesc cu încredere spre viitor. Cui să mulţumesc pentru asta? Mie, în primul rând... apoi, prietenilor mei, care au avut răbdarea să mă asculte. Aş mai mulţumi facebook-ului, mi-a fost şi el de mare ajutor... mi-a umplut timpul, mi-a dat o ocupaţie pentru momentele de singurătate.
   Pentru cei care cred că i-am omis, îi rog a mă scuza. Să mă tragă de mânecă şi vom repara greşeala (dacă voi considera că am greşit, bineînţeles :D ).

            „Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă

Când mut e viitorul şi aripa ţi-e frântă...

Departe laşi în urmă al visurilor rai...

Şi lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,

E rece ca îngheţul din inima pustie

De florile din mai!

Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte

Când ziua după ziuă bolnavă se târăşte...

Şi poate ca să fie de aur cerul plin,

Şi poate s-aibă stele albastra adâncime,

Verdeaţă nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime

Şi râul alb, — suspin!

Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine

Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!...

Şi poate ca să fie orice după mormânt:

Dreptate omenească făcută unui nume,

O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume 

Noi aripi, — nou avânt!” 

Alexandru Macedonski