Admiraţie pentru oameni mari

  Încă de când am început să desluşesc cum stă treaba cu lumea asta (cam prin clasa VII – a, fie doar vorba între noi), am căutat persoane a căror valoare era peste a mea! Spre exemplu, în clasele gimnaziale, am avut un coleg extraordinar de deştept. Nu m-am înşelat în privinţa lui: olimpiade naţionale şi internaţionale în domenii diferite, încununate cu succese de pe cea mai înaltă treaptă a podiului... acum este unul din acele genii pe care acestă ţară le-a generat pentru export.
   În timpul liceului şi al facultăţii, când l-am pierdut din raza mea de vedere, lumea mi-a arătat şi alte persoane demne de urmat, fruntaşii grupului... şi îmi şoptea că, dacă vreau să fiu mai bun, să încerc să îi ajung. Când nu am mai avut pe cine urmări, mi-am găsit ca mentori oamenii mari ai lumii, care prin cuvintele lor au motivat atât de multă lume încât cred că, dacă ar fi ştiut, s-ar fi speriat. Acele cuvinte, atât de maiestuos meşteşugite, pentru mine însemnau un imbold pentru a-mi stimula capacităţile! Eram fascinat de cât de bine reuşeau să le lipească pentru a le da o formă desăvârşită şi un înţeles inexplicabil de atrăgător.
   Să nu mă înţelegeţi greşit, nu caut inspiraţia doar din aceşti giganţi, pentru că nu cred că mă voi putea ridica vreodată la înălţimea acestora! Orice persoană care mă poate învăţa un lucru bun mi-o iau ca exemplu. Orice lucru cu care o persoană reuşeşte să-mi atragă atenţia încerc să mi-l însuşesc, aşteptând momentul prielnic pentru a-l folosi! Şi găsesc o mulţime de oameni de la care am câte ceva de învăţat!
   Nu mi-este teamă să aspir cât mai sus, îmi inpun ţeluri greu de atins... dacă parcurg măcar 10% din calea către ele, mă declar pe deplin mulţumit. Iar dacă una din persoanele care mă inspiră găseşte de cuvinţă să-mi aprecieze eforturile, cu siguranţă voi prinde aripi pentru a pentru a parcurge mai repede treptele împlinirii mele!

   În încheiere, vă las în companie vorbelor lui Vasile Ghica: "Admir îndrăgostiţii pur sânge, nu corciturile"!

Iluzia iubirii

   În această seara, poate din lipsă de idei, poate din prea multă comoditate, am rugat-o pe EA să-mi trimită o parte din gânduri, pentru a le pune aici, într-un fel de guest post. Am ţinut neapărat să-i văd capacitatea de a se juca prin multitudinea de cuvinte... ştiam că mă va surprinde. Sper că şi pe voi! 

Iată ce a ieşit:

    "Sunt eu, pe terasă, cu o cană de cafea în mână, zâmbind... căci e frumos afară. Privind albul omătului ce tocmai s-a aşternut în grabă, m-a năpădit amintirea şi... poate dorul unei iubiri trecute şi neîmplinite. Ştiţi, este acea iubire de taină, adolescentină, pe care am trăit-o fiecare din noi. Acea iubire pe care nu aveam curajul să o strig în gura mare, de teama de a nu fi respinsă... sau de a nu fi judecată. Mă bucuram când îl vedeam trecând pe cealaltă parte a trotuarului sau când îi aruncam priviri furişe din spatele perdelei... şi eram fericită... doar cu atât de puţin.
    Privind în urmă, realizez că în acea vreme, crescând într-o lume în care educaţia primită nu-mi permitea să-mi exprim sentimentele, în care aveam grijă ca niciun gest, nicio vorbă sau privire să nu-mi trădeze dragostea ce-o purtam iubitului de taină, am trait, de fapt, cele mai intense sentimente. Sunt iubirile neîmplinite, cele mai frumoase şi mai intense trăiri? Oare trăind acea poveste, mai puteam zâmbi acum, privind în urmă? Ori, ar fi intervenit monotonia, ura, trădarea?
    Câteodată mă intreb...dacă mi-ar plăcea să-l întalnesc... să mă uit în ochii lui, să ştiu dacă aş mai simţi acel fior care nu mă lăsa să dorm în nopţile târzii, care îmi năpădea toate simţurile şi îmi lăsa un gust dulce-amărui în suflet. Sau poate... mai bine nu? Dacă el este acum doar o umbra a iubirii mele adolescentine?
   Trăim cu impresia că niciodată n-am iubim mai mult ca atunci când întreg Universul i se împotriveşte acestei iubiri. Şi e atât de dulce suferinţa... sunt atât de savuroase lacrimile şi sclipirile speranţei, deznădejdea... şi iar speranţa. Frumos, adânc şi minunat este visul de iubire neîmplinit în fapt, dar dorit în fiecare clipă a vieţii!
    Ştiu.... veţi spune că iubirea împlinită nu suportă, totuşi, comparaţii. Aşa este. Eu ştiu... pentru că am avut norocul să trăiesc şi-o astfel de iubire. Ca orice lucru frumos, s-a consumat... poate prea repede sau poate prea târziu. Nu o regret, o port in suflet... şi-i mulţumesc Divinităţii că mi-a oferit-o, pentru că, în zilele prezente, astfel de iubiri sunt extrem de rare. Există oameni care aleargă o viaţă întreagă fără să aibă parte de “acea iubire”!
    Eu cred însă că există şi că fiecare din noi a trait sau trăieşte o iubire de taină, care ne face să tresalte inima pe furiş, care hrăneşte spiritul, tocmai pentru că este doar de noi ştiută, chiar dacă e fără viitor.
    E mai bine să multumeşti cerului că ai trait o poveste de iubire, care ţi-a bucurat sufletul în aceeaşi măsură cu suferinţa produsă, decât să nu fi trăit nimic... sau să trăieşti complăcându-te într-o iubire demult apusă, doar pentru că ţi-e teamă că vei rămâne singur?
     Dar.. asta este o altă poveste..."

     P.S.: Nu-mi cereţi să vă spun cine este, îi respect dreptul la intimitate!

Îndeletniciri de aur

Mai ţineţi voi minte tractoristul din secolul trecut? Cel dezbrăcat pân’ la brâu şi plin de praf, negru ca tăciunele de la soarele arzător al verii, călare pe tractorul din poză? Cel care trage vârtos dintr-un Carpaţi, duhneşte a alcool şi pute-a transpiraţie de-ţi cade părul din nas? Eu azi nu-l mai văd! El umblă într-un tractor next generation, climatizat, ascultă simfonică la radiocasetofonul cu CD, maca Sonny, îmbrăcat în cămaşă apretată, fumând un Kentan şi recitându-i iubitei versuri shakespeariene printr-un Iphone-ul 4S!

Dar de vânzătorul ambulant ce mai ştiţi? Da, acela care trecea pe străzi într-o căruţă trasă de-o mârţoagă uscată şi striga cât îl ţinea gura: „Lubeniţe, luubeniţeeeeeee!!!” Nici p’ăsta nu-l mai văd pe străzi! Acum s-a mutat în online, îşi vinde marfa direct din bostan! Şi, ca să facă parcă în ciuda celor pofticioşi, postează instantanee cu el muşcând cu nesaţ dintr-un pepene zemos, zeama curgându-i pe bărbie, pe piept, fiind bâzâit din toate părţile de curioasele muşte!

Voi, iubitorii de fotbal, mai ţineţi minte acele minunate făpturi de pe stadioane care cărau o sacoşă imensă după ele şi repetau într-un: „Sămânţe, sămânţe-avem!”? Aşa drag mi-era de pirandele alea... lumea se strângea tărăboi în jurul lor să lea dea seminţe dintr-un păhărel, prăjite natural, în tigaie. Mai vedeai câte un chibiţ care desfăcea buzunarul şi cerea 10 păhărele (cred că era rupt de foame, săracul)! Acum, te duci la stadion, vezi un îngâmfat, cu burta până la pământ, care are aranjat pe o masă diverse sortimente de seminţe, toate ambalate în pungi, cu preţul la vedere, fără a mai putea să negociezi la preţ.

Pe ţaţa Floarea de pe strada voastră v-o mai aduceţi aminte? Cea care, din lipsă de altceva, îşi ia scăunelul cu ea, se posta în faţa porţii, sub un pom stufos şi urmărea cu luneta tot ce mişca? Ba, mai mult de asta, dacă aveai norocul să treci pe lângă ea, te mai ţinea şi de taină cu orele! Acum, a cam dispărut complet! Dacă vrei să ştii ultima bârfă despre vecini, adaugă-i pe facebook şi vei fi informat despre toate activităţile, chiar şi când şi-o trag!

Vouă ce alte asemenea îndeletniciri vi s-au întipărit în minte?