Schimbarea – o iluzie de moment

De câte ori te-ai împiedicat şi ai realizat că trebuie să fii atent/ă la paşii pe care-i faci? De câte ori te-a prins profesorul cu lecţia neînvăţată şi ai promis solemn că aşa ceva nu se va mai întâmpla? De câte ori ai fost dezamăgit/ă şi ai hotărât să îţi schimbi radical atitudinea şi să acorzi o mai mare atenţie celor cărora le acorzi atenţia? Cam de câte ori ţi-ai promis ţie, după lungi monologuri, că trebuie să te schimbi, nemulţumit/ă fiind de viaţa ta? Şi cam de câte ori nu ai făcut aceleaşi greşeli?

Asta am făcut şi eu... am încercat să mă schimb, să-mi schimb atitudinea, felul de a privi oamenii, modul de interacţiune cu ei, am alungat unele gânduri şi am forţat alete să îşi găsească locul în mintea mea... de fiecare dată când am fost nemulţumit de mine, mi-am făcut morala cuvenită, urmată instantaneu de promisiunea schimbării. 

Însă ceea ce am descoperit, cel puţin la mine, este că nu mă pot schimba! Oricât de mult am încercat să fiu „rău”, nu pot. Ori de câte ori mi-a fost cerut ajutorul nu am ştiu să spun nu, chiar dacă asta însemna să îmi încurc propriile planuri. Am ajutat chiar şi acele persoane care, nu cu mult timp în urmă, au dat dovadă că nu meritau ajutorul meu. Am ajutat chiar persoane pe care abia le cunoşteam. A dispărut acea promisiune făcută, nu demult, de a nu lăsa garda jos.

Am crezut, la un moment dat, că m-am schimbat. Mă vedeam mai hotărât, pusesem determinarea în prim plan şi încercasem puţin din gustul egoismului... dar n-a ţinut. Acum privesc deopotrivă la cel ce eram odată şi la cel de azi şi nu observ diferenţe. Aş putea zice că am devenit mai docil, că am învăţat să simplific lucrurile, că nu mai caut să despic firul în patru, că nu mai răstălmăcesc vorbele şi gesturile nimănui. Am învăţat să accept persoanelor din jurul meu aşa cum sunt, cu calităţile şi defectele lor. Nu le mai cer să se schimbe... pentru că, dacă eu nu mă pot schimba, de ce aş avea pretenţia ca alţii să se schimbe pentru mine?

Concluzia? Nu cred în schimbarea omului decât în situaţia în care ceva deosebit i se întâmplă. Eşti şi vei rămâne aceeaşi persoană, omul care s-a format cu mulţi ani în urmă. În rest, sunt doar păreri, nimic mai mult. Poţi, cel mult, să mimezi schimbarea!