Tăcere şi praf

S-a aşternut tăcerea aici... Am lăsat praful să se aştearnă. Trecând în fugă printre articole, parcă am desfăcut cufărul cu amintiri. Amintiri ale unui EU care încerca să îşi găsească drumul spre locul potrivit pentru visele lui. Şi s-au întâmplat multe de atunci... 

Nu am trăit drame, nu am fost pus la zid într-o situaţie-limită, dar cât timp nu am găsit locul care să semene cu cel visat de mine, am continuat să merg. Au fost momente în care am simţit că-mi risipesc timpul. Am avut nevoie de multă răbdare, ca să tac ori ce câte ori ceva nu îmi era pe plac, de curaj, ca să pot trece printr-o singurătate atât de apăsătoare uneori, de a nu mă lăsa pradă tentaţiilor efemere, sortite eşecului. 

Pentru asta, am învăţat să mă agăţ de orice moment care putea să dea naştere unei speranţe, oricât de mică, am acceptat fericiri temporare, am lăsat oameni în urmă, am făcut loc altora, am reuşit să pun în practică lecţia ignoranţei, am minimalizat aşteptările ce le aveam de la alţii, toate acestea pentru a mă duce în orice alt loc decât cel în care nu găseam ceea ce căutam. Şi am colindat... 

Nu am obosit, dar am simţit că e timpul să mă opresc. Am încetat să mai vânez speranţe mici, am renunţat la fericirile efemere, am cimentat cercul de oameni din jurul meu, cărora le-am acordat toată încrederea mea iar ignoranţa am ales s-o folosesc din ce în ce mai rar. Cu alte cuvinte, mi-am găsit echilibrul. Dar pentru asta, a fost nevoie de o pauză. O pauză în toate! N-am mai gândit nimic, n-am mai simţit nimic, nici de la mine n-am mai avut aşteptări. Puls zero în toate. 

Punct şi de la capăt! Închid cufărul cu amintiri, pun cheia la loc de păstrare şi las să se aştearnă din nou praful. Mă simt ca un nou-născut. Privesc spre înainte. De aici, din punctul în care mă aflu, văd o lume colorată, optimistă, plină de viaţă, un loc numai bun pentru a-i da imaginaţiei libertatea de a toarce orice vise şi, mai mult de atât, un loc ce te pune în postura de a duce la îndeplinire orice vis, cu un efort minim.

Am prins aripi!

Despre oameni frumoși

Cum sunt în concediu și multe nu prea sunt de făcut, am pus mâna pe telecomandă și am luat la puricat toate posturile tv din grilă. Într-o seară am poposit pe PrimaTv, unde era în desfășurare emisiunea "După faptă și răsplată". Ce mi-a plăcut în mod deosebit la această emisiune a fost faptul că realizatorii au pus accent pe promovarea gesturilor frumoase, făcute de oameni simpli. Ce s-a întâmplat acolo? Sub supravegherea camerelor ascunse, oameni simpli, trecători, au fost puși la diverse încercări. Reacția unora mi-a întărit încrederea pe care (încă) o mai am în oameni. Mi-a plăcut enorm de mult faptul că, dacă majoritatea televiziunilor aleg să arunce cu noroi chiar și acolo unde nu e cazul, aici s-a promovat frumosul atât de simplu și puternic încât n-avea cum să nu te facă să încerci măcar să devii mai bun.

Da, sunt oameni frumoși peste tot! Sunt frumoși pentru că zâmbesc, iubesc sau întind o mână de ajutor fără să aștepte ceva în schimb, sunt frumoși pentru că nu răspund cu răutăți la alte răutăți, pentru că pun pe primul plan alte persoane decât propria persoana. Dar te-ai oprit vreodată să-i admiri, să-i ajuți, să-i încurajezi, să-i promovezi? Ne minunăm când cineva face un gest frumos, de parcă ar fi desprins dintr-o carte SF, dar trecem cu o ușurință incredibilă peste astfel de momente, uitându-le prea ușor. În schimb, ne concentrat atenția spre lucruri urâte mult mai mult decât ar trebui...

Da, sunt oameni frumoși...

Vă las aici una dintre emisiuni și să-mi spuneți de nu este ceva frumos :)

Frica bărbaţilor de femeile inteligente

Am meditat la acest subiect de câteva ori, însă de fiecare dată am evitat să-mi dau cu părerea despre acest subiect pentru că este atât de vast şi ar fi atâtea aspecte de dezbătut, încât ar ieşi un mic roman. Dar încerc să comprim toate variantele care îmi trec mie prin cap, ca să nu vă plictisiţi.

În varianta brută, neşlefuită, aş spune că afirmaţia este corectă: bărbaţilor le este frică de femeile deştepte. O spun pentru că bărbatul, în măreţia lui, cel care se crede buricul târgului, nu concepe să fie jucat pe degete de o femeie. Şi decât să purceadă la luptă cu o astfel de femeie, fuge, căutând o alta, pe care să o poată stăpâni. Dar ce ziceţi de situaţia în care inteligenţa ei acceptă prostia lui, lăsându-se dominată. Tristă situaţie...

Dacă şlefuim puţin ideea, aş spune că doar bărbaţilor proşti, celor fără de ambiţie, le este frică. Pentru că, cei care au câtuşi de puţină materie cenuşie, sigur vor căuta inteligenţa, nu numai asptectul exterior al unei femei.

Pe de altă parte, inteligenţa este un factor de intimidare pentru multe persoane, indiferent de sex. Am întâlnit persoane care, deşi mintea lor torcea destul de frumos, se intimidau, pentru că nu au reuşit să-şi construiască acel tupeu care este necesar pentru a ieşi în evidenţă.

Revenind la subiect, din punctul meu de vedere, o femeie inteligentă mi se pare extrem de atrăgătoare. Nu sunt cel mai prost din curtea şcolii, nici mare geniu nu-s. Dar dacă sunt înconjurat de persoane inteligente, mă simt obligat să-mi pun în funcţiune motoraşul şi să gândesc. Am măcar atâta ambiţie să nu fiu acel „prost din curtea şcolii”.

Dacă ar fi să aleg lângă cine să-mi petrec viaţa (o femeie extrem de atrăgătoare, dar prostuţă – vedeţi ce finuţ am fost, nu? – vs. o femeie mai puţin atrăgătoare şi super deşteaptă) cu siguranţă aş alege a doua variantă fără să stau pe gânduri. Dacă aş alege frumuseţea în schimbul inteligenţei, nu va trece mult şi vor muri gândurile.

Vă rog, nu începeţi acum cu idealul... idealul meu este o femeie deşteaptă foc, frumoasă, brunetă, creaţă, să aibă sâni peste medie, să nu fie nici prea slabă, nici să se reverse... Visez frumos, nu? Uite că am găsit şi pricina pentru care nu m-am însurat până acum :))

Prin urmare, doamnelor, domnişoarelor, nu vă fie frică să fiţi inteligente şi nu faceţi pe proastele doar ca să faceţi pe plac unor masculi de care v-aţi amorezat, cărora le place să fie miezul... nu duce la nimic bun. Cumva, când vă veţi sătura de muşchiul lui, ce faceţi? Discutaţi despre biscuiţi? Ori când veţi vrea să discutaţi despre suflet, cum îl integraţi în conversaţie? Cu siguranţă se va ajunge tot la afurisiţii ăia de biscuiţi...