Tăcere şi praf

S-a aşternut tăcerea aici... Am lăsat praful să se aştearnă. Trecând în fugă printre articole, parcă am desfăcut cufărul cu amintiri. Amintiri ale unui EU care încerca să îşi găsească drumul spre locul potrivit pentru visele lui. Şi s-au întâmplat multe de atunci... 

Nu am trăit drame, nu am fost pus la zid într-o situaţie-limită, dar cât timp nu am găsit locul care să semene cu cel visat de mine, am continuat să merg. Au fost momente în care am simţit că-mi risipesc timpul. Am avut nevoie de multă răbdare, ca să tac ori ce câte ori ceva nu îmi era pe plac, de curaj, ca să pot trece printr-o singurătate atât de apăsătoare uneori, de a nu mă lăsa pradă tentaţiilor efemere, sortite eşecului. 

Pentru asta, am învăţat să mă agăţ de orice moment care putea să dea naştere unei speranţe, oricât de mică, am acceptat fericiri temporare, am lăsat oameni în urmă, am făcut loc altora, am reuşit să pun în practică lecţia ignoranţei, am minimalizat aşteptările ce le aveam de la alţii, toate acestea pentru a mă duce în orice alt loc decât cel în care nu găseam ceea ce căutam. Şi am colindat... 

Nu am obosit, dar am simţit că e timpul să mă opresc. Am încetat să mai vânez speranţe mici, am renunţat la fericirile efemere, am cimentat cercul de oameni din jurul meu, cărora le-am acordat toată încrederea mea iar ignoranţa am ales s-o folosesc din ce în ce mai rar. Cu alte cuvinte, mi-am găsit echilibrul. Dar pentru asta, a fost nevoie de o pauză. O pauză în toate! N-am mai gândit nimic, n-am mai simţit nimic, nici de la mine n-am mai avut aşteptări. Puls zero în toate. 

Punct şi de la capăt! Închid cufărul cu amintiri, pun cheia la loc de păstrare şi las să se aştearnă din nou praful. Mă simt ca un nou-născut. Privesc spre înainte. De aici, din punctul în care mă aflu, văd o lume colorată, optimistă, plină de viaţă, un loc numai bun pentru a-i da imaginaţiei libertatea de a toarce orice vise şi, mai mult de atât, un loc ce te pune în postura de a duce la îndeplinire orice vis, cu un efort minim.

Am prins aripi!