A greşi e... omeneşte?!?

Greşesc când iert ce-i de neiertat şi nu trec cu vederea micile derapaje.

Greşesc când, din prea multă siguranţă, uit să mă gândesc la consecinţele acţiunilor mele.

Greşesc când, din comoditate, las pe altă dată lucruri care sunt primordiale.

Greşesc când, în loc să-mi văd de treabă, aplec urechea la răutăţile altora.

Greşesc atunci când dau drumul vorbelor fără a fi pe deplin convins de ceea ce zic.

Greşesc când dau sfaturi pe care nu sunt în măsură să le urmez.

Greşesc când, în loc să spun o vorbă blândă, ridic tonul... 

Greşesc când vorbesc, în loc să tac şi tac când ar trebui să vorbesc.

Greşesc când uit să mulţumesc oamenilor pentru o vorbă bună sau doar pentru că-mi zâmbesc.

Greşesc când, în loc să dau o mână de ajutor, întorc spatele.

Greşesc când las în viaţa mea persoane care nu-şi merită locul.

Greşesc când mă înconjor cu singurătate, când am atâţia oamenii frumoşi lângă mine.

Greşesc când nu spun celor dragi mie cât de mult ţin la ei.

Greşesc! Zi de zi! Greşesc cu sau fără intenţie! Unele greşeli lasă urme, altele trec nevăzute. Mai grav este că, deşi ştiu că greşesc, continui să merg înainte. Şi de fiecare dată când rănesc, regret. Din păcate, regretul nu scuză greşeala mea!

Dar cea mai gravă greşeală este că am găsit scuza perfectă: greşesc pentru că... sunt om! Oare asta îmi va aduce iertarea celor cărora le-am greşit?

Învaţă să preţuieşti ce ai

Veneam aseară de la un coleg, printre aleile dintre blocurile cartierului... alei înguste, unde cu greu au loc doi oameni, unul lângă celălalt. Să fi fost 7-8. Mergeam aiurea, fără să mă frământe vreun gând... la un moment dat, din sens opus, a apărut o femeie... grăbită, cu privirea în pământ, ţinând în mână o plasă de plastic, nici prea plină, nici prea goală... să fi avut 40 de ani. La câţiva metri şi-a ridicat privirea... Nici prin gând să-mi treacă vreo idee că, atunci când îi voi întâlni ochii, o avalanşă de gânduri mă vor invada. Acea privire o am şi acum întipărită, parcă aş privi în acei ochi chiar în momentul în care scriu... 

Nici nu ştiu cum să descriu ce am văzut... în fracţiunea de secundă în care m-au săgetat, acei ochi mi-au spus tot ce era de spus despre acea persoană: oboseală, îngrijorare, teamă. Venea de la serviciu obosită... probabil trecuse pe la supermarket pentru a lua de-ale gurii pentru cei de acasă... şi pe drumul spre casă îşi acordase timp pentru monologul interior... ce are de făcut pentru restul zilei... sau poate pentru mâine, săptămâna viitoare... Vedeam la ea acea grijă pe care o vezi întipărită pe chipul oricărei persoane care ştie că nu poate oferi toate condiţiile pe care şi le-ar dori copiiilor. Şi această grijă era amplificată poate de ratele de la bancă, de costul întreţinerii... îngrijorarea îi apărea în momentul în care se gândea că mâine, poate, nu va mai avea suficienţi bani ca să poată să treacă pe la supermarket pentru a pune ceva în plasuţă. Teama îi provenea din gândul că poate, într-o zi, s-ar putea îmbolnăvi şi nu ar mai avea cine să aibă grijă de micuţi... Ce ochi răscolitori....

Astfel de priviri văd aproape în fiecare zi, încă de la primele ore ale zilei... pe autobuz, oameni care urcă, se aşază tăcut pe un scaun şi se cufundă în gândire. Şi totuşi, temerile nu pot fi ascunse ochilor... ei spun totul despre zbuciumul interior.

Cu atâtea chipuri îngrijorate în jurul meu, zi de zi, rămân uimit când descopăr persoane care aleg să lupte pentru viaţă cu zâmbetul pe buze! Da, aceste persoane mă inspiră într-un mod excepţional. Şi mă fac să-mi fie ruşine de a povesti „necazurile” cu care mă confrunt. Dacă lor le lipseşte pâinea de pe masă, cum pot eu să mai spun că nu am avut suficienţi bani ca să îmi iau un tricou mai deosebit? Dacă ei se grăbesc acasă pentru a petrece cât mai multe clipe cu cineva care nu mai are timp, aş mai putea eu să mă plâng că îmi petrec singur nopţile, ştiind că toţi cei dragi mie sunt bine, sănătoşi? Tu ai putea să te lamentezi unei persoane care, fiind într-o situaţie – limită, alege să lupte cu zâmbetul pe buze?!?

Astfel de persoane mă inspiră, mă fac să realizez că viaţa pe care o am trebuie preţuită şi că trebuie să mă bucur de fiecare zi! Ce-mi lipseşte atât de mult încât să nu pot zâmbi de la primele raze de soare? Oare dacă plouă nu pot să mă bucur de stropii care-mi mângăie obrazul? Am tot ce-mi trebuie: iubire, sănătate şi bani. Chiar dacă nu am din fiecare atât cât mi-aş dori, nu-mi permit să cer mai mult! Aş fi egoist.

Pentru acele persoane care nu au alt scop decât acela de a se lamenta despre cât de greu este la serviciu sau că nu îşi pot face concediu în mai ştiu eu ce staţiune turistică, le-aş sfătui să se mai gândească o dată... sunt alţii care ar renunţa la multe pentru un loc de muncă sau care abia aşteaptă concediul pentru a petrece mai mult timp cu persoanele dragi.

Aş vrea ca aceste persoane să aibă norocul să întâlnească astfel de persoane. Numai aşa pot realiza că „problemele” pe care le au vor păli în faţa problemelor celorlalţi. Doar aşa vor şti să aprecieze cu adevărat ceea ce au, nu ceea ce le lipseşte!

Şi, pentru a fi în ton cu cele scrise mai sus, le ofer un citat pe care îl preţuiesc foarte mult: „Când simţi că viaţa nu are nici un rost, gândeşte-te la cei care mai au doar o zi de trăit!”

Prietenilor, cu drag!

Nu am mulţi prieteni, dar pe cei pe care-i am, sunt mai mult decât suficienţi! Sau cum zicea Nichita Stănescu: „Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt nenumăraţi”! Cei mai aproape de sufletul meu sunt 4. Ne ştim de pe vremea liceului (să tot fie vreo 15 ani!!!). O viaţă de om... Ştim aproape totul unul despre celălalt. Am împărţit o bucată de pâine, ne-am ajutat unul pe celălalt, am trăit împreună supărări şi bucurii, momente de nebunie şi întâmplări de neuitat. Ne-am fost alături în momente importante… Dacă cineva ar sta să ne asculte poveştile şi întâmplările, sigur ar avea multe lucruri de învăţat despre ce înseamnă prietenia! 

Anii trecuţi peste noi nu ne-a îndepărtat... cu toate că fiecare şi-a urmat cursul vieţii. Forţaţi de împrejurări sau liberi să alegem, am plecat fiecare pe drumul propriu. Acum, doar eu am rămas în ţară! Ceilalţi au ales meleagurile străinătăţii. Fiecare din noi a întâlnit alţi oameni, ne-am schimbat, am gustat din cupa maturizării, am trăit alte scenarii în lipsa celorlaţi, dar nu am omis în a-i face părtaşi la evenimentele trăite, povestindu-le! Distanţa nu ne-a îndepărtat. Tehnologia zilelor de astăzi a făcut posibilă menţinerea legăturilor dintre noi. 

Ce înseamnă această această prietenie? Să nu fim tot timpul unul lângă celălalt, dar atunci când ceilalţi „prieteni” se ascund, noi să raspundem la chemare! Să nu schimbăm o vorbă zile întregi, dar atunci când avem nevoie de cineva care să ne asculte inepţiile, să ştim că se vor opri din orice activitate pentru acest lucru. Să nu dăm sfaturi, deoarece ştim prea bine că, orice sfat s-ar da, nu ar lua în considerare. Cu alte cuvinte, prietenii sunt cei care ştiu să asculte şi, când este nevoie de o mână de ajutor, să nu aibă în vocabular cuvântul „NU”. Şi, mai important decât toate acestea, atunci când cineva îţi atacă prietenii, să fii acolo pentru a-i susţine!

Din când în când, mai apucăm să fim şi noi pe aceeaşi lungime de undă şi ne gândim ce frumos ar fi să ne întâlnim cu toţii, undeva, să petrecem împreună câteva momente de calitate, să ne amintim de clipele de mult trecute, să ne povestim visele şi speranţele ce le avem, să bârfim, să râdem unul de celălalt... doar cum prietenii ştiu s-o facă! De când am luat-o fiecare pe alt drum nu am reuşit să facem asta... să sperăm că vom reuşi să prindem momentul prielnic.

Pentru voi, prietenii mei, vă dedic melodia ce urmează.