Învaţă să preţuieşti ce ai

Veneam aseară de la un coleg, printre aleile dintre blocurile cartierului... alei înguste, unde cu greu au loc doi oameni, unul lângă celălalt. Să fi fost 7-8. Mergeam aiurea, fără să mă frământe vreun gând... la un moment dat, din sens opus, a apărut o femeie... grăbită, cu privirea în pământ, ţinând în mână o plasă de plastic, nici prea plină, nici prea goală... să fi avut 40 de ani. La câţiva metri şi-a ridicat privirea... Nici prin gând să-mi treacă vreo idee că, atunci când îi voi întâlni ochii, o avalanşă de gânduri mă vor invada. Acea privire o am şi acum întipărită, parcă aş privi în acei ochi chiar în momentul în care scriu... 

Nici nu ştiu cum să descriu ce am văzut... în fracţiunea de secundă în care m-au săgetat, acei ochi mi-au spus tot ce era de spus despre acea persoană: oboseală, îngrijorare, teamă. Venea de la serviciu obosită... probabil trecuse pe la supermarket pentru a lua de-ale gurii pentru cei de acasă... şi pe drumul spre casă îşi acordase timp pentru monologul interior... ce are de făcut pentru restul zilei... sau poate pentru mâine, săptămâna viitoare... Vedeam la ea acea grijă pe care o vezi întipărită pe chipul oricărei persoane care ştie că nu poate oferi toate condiţiile pe care şi le-ar dori copiiilor. Şi această grijă era amplificată poate de ratele de la bancă, de costul întreţinerii... îngrijorarea îi apărea în momentul în care se gândea că mâine, poate, nu va mai avea suficienţi bani ca să poată să treacă pe la supermarket pentru a pune ceva în plasuţă. Teama îi provenea din gândul că poate, într-o zi, s-ar putea îmbolnăvi şi nu ar mai avea cine să aibă grijă de micuţi... Ce ochi răscolitori....

Astfel de priviri văd aproape în fiecare zi, încă de la primele ore ale zilei... pe autobuz, oameni care urcă, se aşază tăcut pe un scaun şi se cufundă în gândire. Şi totuşi, temerile nu pot fi ascunse ochilor... ei spun totul despre zbuciumul interior.

Cu atâtea chipuri îngrijorate în jurul meu, zi de zi, rămân uimit când descopăr persoane care aleg să lupte pentru viaţă cu zâmbetul pe buze! Da, aceste persoane mă inspiră într-un mod excepţional. Şi mă fac să-mi fie ruşine de a povesti „necazurile” cu care mă confrunt. Dacă lor le lipseşte pâinea de pe masă, cum pot eu să mai spun că nu am avut suficienţi bani ca să îmi iau un tricou mai deosebit? Dacă ei se grăbesc acasă pentru a petrece cât mai multe clipe cu cineva care nu mai are timp, aş mai putea eu să mă plâng că îmi petrec singur nopţile, ştiind că toţi cei dragi mie sunt bine, sănătoşi? Tu ai putea să te lamentezi unei persoane care, fiind într-o situaţie – limită, alege să lupte cu zâmbetul pe buze?!?

Astfel de persoane mă inspiră, mă fac să realizez că viaţa pe care o am trebuie preţuită şi că trebuie să mă bucur de fiecare zi! Ce-mi lipseşte atât de mult încât să nu pot zâmbi de la primele raze de soare? Oare dacă plouă nu pot să mă bucur de stropii care-mi mângăie obrazul? Am tot ce-mi trebuie: iubire, sănătate şi bani. Chiar dacă nu am din fiecare atât cât mi-aş dori, nu-mi permit să cer mai mult! Aş fi egoist.

Pentru acele persoane care nu au alt scop decât acela de a se lamenta despre cât de greu este la serviciu sau că nu îşi pot face concediu în mai ştiu eu ce staţiune turistică, le-aş sfătui să se mai gândească o dată... sunt alţii care ar renunţa la multe pentru un loc de muncă sau care abia aşteaptă concediul pentru a petrece mai mult timp cu persoanele dragi.

Aş vrea ca aceste persoane să aibă norocul să întâlnească astfel de persoane. Numai aşa pot realiza că „problemele” pe care le au vor păli în faţa problemelor celorlalţi. Doar aşa vor şti să aprecieze cu adevărat ceea ce au, nu ceea ce le lipseşte!

Şi, pentru a fi în ton cu cele scrise mai sus, le ofer un citat pe care îl preţuiesc foarte mult: „Când simţi că viaţa nu are nici un rost, gândeşte-te la cei care mai au doar o zi de trăit!”