Au năvălit gândurile peste mine… zilnic, orice gest pe
care-l observ dă naştere unei avalanşe, împânzindu-mi mintea. Probabil din
lipsă de ocupaţie. Nu mă obosesc… cred că aşa m-am obişnuit. Le dau naştere,
caut răspunsuri şi apoi le dau pace. Vă aştern aici câteva dintre ele.
Mă gândesc la faptul că suntem o naţie destul de jalnică.
Facem tot posibilul să bombarbăm mulţimea cu te miri ce prostii, promovăm
excesiv persoane, evenimente, fapte de 2 lei şi ascundem oamenilor lucruri
pozitive, oameni în faţa cărora ar trebui să ne înclinăm, locuri ce merită
vizitate etc. Şi aici fac referire directă la mass-media, care îndobitoceşte
lumea cu ştiri false sau parţial adevărate, fie intenţionat sau din lipsa unei
documentări adecvate, cu promovarea unor non-valori ori cu realizarea unor
show-uri regizate. Aş vrea să văd mai des ştiri despre oameni simpli care
returnează bunuri găsite pe stradă posesorilor de drept, cum un doctor salvează
viaţa unui copil, cum un poliţist procedează ca la carte cu un nesimţit, despre
olimpicii care obţin medalii la olimpiade internaţionale... avem de unde alege,
numai să vrem.
Mă gândesc că ne-a acaparat întru totul online-ul. Văd
oameni disperaţi, care se agaţă de citate pentru a-şi depăşi momentele de
depresie, care cerşesc o vorbă bună, un sfat, o îmbrăţişare, fie ea şi
virtuală, lăsând pe alţii să lupte în locul lor. Văd poveşti de iubire
minunate, pline de îmbrăţişări, vorbe dulci şi gesturi ca-n filme, dar toate
făptuite virtual. Văd, de asemenea, cum se nasc adevărate sentimente de ură între
persoane ce nu s-au întâlnit vreodată, al căror act de naştere stă într-un
comentariu aruncat aiurea ori lipsa sau prezenţa unui like acolo unde nu
trebuia.
Mă gândesc că tot mai mulţi oamenii visează la acea iubire
ca-n filme. Aleargă ca bezmeticii s-o găsească şi, când cred că au găsit-o,
descoperă că lipsesc multe piese şi renunţă. Nu acceptăm faptul că multe piese nu sunt transpuse în acel film magic. Aşa ajugem să vedem mai multe divorţuri decât căsătorii, în urma
cărora rămân copii ce-şi îndreaptă paşii pe drumuri greşite, în lipsa sfaturilor
unuia dintre părinţi.
Mă gândesc la acei prieteni de conjunctură, persoane cărora
le permitem să se apropie de sufletul nostru pentru ca, după o vreme, să
dispară fără să existe vreun motiv întemeiat pentru asta. Sunt acolo strict
pentru a ne ajuta să depăşim momentele grele.
Mă gândesc că vorbim prea mult şi facem prea puţin. Am uitat
să zâmbim, să îmbrăţişăm, să sărutăm... de fapt, nu am uitat. Ne este teamă să
facem aceste gesturi.
Mă gândesc la rostul cuvintelor ce le-am aşternut eu pe
acest blog, la utilitatea lor. Mă gândesc că, dacă cineva are nevoie de
sfaturile mele, mă poate căuta... în schimb, mă gândesc că nu aş fi capabil să
îi ascult pe toţi. Şi pentru că mi-a trecut prin cap acest gând, gândesc că
acesta ar fi ultimul articol pe blog.
În altă ordine de idei, la miezul nopţii voi încheia al 33 – lea an de
existenţă. La mulţi ani mie! Dorinţele... le ţin pentru mine! :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu