Povestea celor doi

Zilele trecute am păşit pe tărâmul trecutului, cu toate că îmi promisesem că nu-i voi trece hotarul…. Nu m-am putut abţine. De fapt, căutam să văd unde am încurcat cărările. Tot hoinărind, căutând în zadar răspunsuri la întrebări, am căutat compania unei persoane, căreia să-i pot spune orice. Şi nu orice persoană. Un copil! De ce un copil? Pentru că el vede întotdeauna clar şi simplu, nu complică lucrurile, nu pune întrebări grele. Dar care copil ar avea atâta răbdare cu mine? Am găsit: Copilul din mine!

Hotărâtă fiind treaba, am păşit rar şi apăsat pe drumul spre copilărie, retrăind momente unice. Nu mă grăbeam deloc. În schimb, el venea în întâmpinarea mea fugind, cu graba copilului care-şi doreşte să fie mare, nerăbdător să cunoască libertatea de decizie. Mă uit la el, îi văd mersul sprinten, capul ridicat, ochii plini de viaţă, ce răspândeau o privire ageră şi plină de încredere. O frumuseţe de om! Are tot ceea ce eu am ascuns odată şi nu mai reuşesc să aduc la suprafaţă.

Şi ne întâlnim! La mijlocul drumului, ca şi cum am fi fost înţeleşi dinainte. El, nestatornic, curios de lumea ce-l va înconjura odată... Mă aplec puţin spre el şi-i spun:

- Salut, copil frumos! Ce faci?

- Sărut mâna! Ce frumos e aici! spune el, plimbându-şi neîncetat ochii pe tot ceea ce-l înconjoară.

- Ştii cine sunt, micuţule?

- Daaaaa! Tu eşti eu, dar mai bătrân! şi-mi aruncă un zâmbet ştrengăresc.

Cuvintele lui îmi pun un zâmbet pe buze.

- Aşa-i! Copile, ştii pentru ce am dorit să mă întâlnesc cu tine?

- Ştiu... doar te urmăresc necontenit. Dar vreau să-mi povesteşti, să-ţi măsor fiecare vorbă.

- Bine atunci. Să ne aşezăm aici, pe ciotul ăsta de pom.

Mă pun jos, vine lângă mine şi-l prind cu mâna după umăr. Îi simt neastâmpărul şi imediat îl recunosc. Cu privirea mereu pe fugă, îşi freacă mâinile de pantaloni, îşi întoarce capul în toate părţile... dornic să acapareze tot ce-i nou pentru el. Oftez uşor şi-i spun:

- Dacă m-ai urmărit, ştii că sunt la o răscruce de drumuri, nu? Şi nu... nu vreau să-mi spui unde am greşit sau ce am greşit, ori pe care drum s-apuc. Ar fi un prilej de a te învinovăţi dacă ceva n-ar merge bine. Vreau doar să-mi spui, din tot ce am făcut până acum, părerea ta despre mine... despre tine, cel de azi. Dacă am fost un om bun, dacă ceea ce am greşit mai poate fi, cumva, îndreptat.

Cum termin, se opreşte din cercetat, îşi ia atitudinea de om matur, mă măsoară o dată cu privirea şi spune:

-  Da! Sunt mulţumit de tine, unde ai ajuns şi cum ai ajuns. Eşti un om bun. Şi n-o spun subiectiv... mă uit la toţi cei pe care i-ai iubit, toţi cei pe care i-ai ajutat, toţi cei pe care i-ai iertat. Ştii, să iubeşti nu e uşor. Şi nici să ierţi. Mă bucur că ai rămas la fel de respectuos, că eşti atent şi că nu judeci oamenii după vorbe.

- Copile, dar ştii prea bine că am greşit faţă de unele persoane...

- Ştiu! Dar şi tu trebuie să-ţi reaminteşti că toţi facem greşeli. Mai important este dacă facem ceva ca să le îndreptăm. Şi ştiu că tu ai făcut chiar mai mult decât trebuia pentru asta. Dacă nu te superi, aş vreau să-ţi mai aduc aminte că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Dacă ai greşit faţă de alţii, ar trebui să ierte şi ei...

- Of, copile... mă bucur că am stat de vorbă cu tine. Chiar aveam nevoie să-mi spună cineva cu sufletul curat că nu m-am îndepărtat prea mult de propriile principii. Ce sfaturi mi-ai putea da?

- Sfaturi? Eu? Le ştii pe toate, doar că nu le iei în seamă. Ai uitat că iubirea face minuni? Asta trebuie să faci: SĂ IUBEŞTI! Oricând, oricum, oriunde. Şi totul va fi bine. Ai să vezi.

- Mulţumesc, suflet frumos! şi îi trec mâna prin parul bălai, într-o încercare timidă de tandreţe. Pentru că m-ai ajutat, lasă-mă să-ţi spun şi eu ceva: nu te grăbi să părăşeşti lumea ta. E cea mai frumoasă parte a vieţii. Acum a venit timpul să ne întoarcem fiecare în lumea lui. La revedere!

- Sărut mâna!

Ne ridicăm, ne măsurăm puţin din priviri... şi el porneşte în direcţia din care a venit, pe cărarea copilăriei. Privirea mea îl urmăreşte, sorbindu-l.

- Va fi bine! Ai să vezi! strigă el din depărtare.

Zâmbesc, mă întorc spre drumul meu şi pornesc... Va fi bine!