Inimă, întoarce-te acasă!

Se fac 2 ani… în curând! 2 ani de când rătăceşte! Cu un ţel bine stabilit... dar totuşi, fără direcţie! Confuză, săraca a cautat să se împace! A oscilat mereu între trecut şi viitor... neştiind unde să-şi îndrepte atenţia! Şi vina e numai a mea... pentru că, o bună perioadă de timp, i-am refuzat orice pornire şi pentru a nu mă supăra, a preferat să tacă! Am ţintuit-o locului, forţând-o să privescă spre trecut... şi nu a refuzat... a sperat... căci n-ai cum să nu speri la ceva ce odată te-a făcut să înfloreşti! Mai târziu, i-am îndreptat atenţia spre viitor, dar fără convingere! Haotic, fără nicio ţintă precisă, a alergat năucă, fără să ştie nici ea ce face!

În tot acest timp a încercat să-mi tragă semnale de alarmă, rugându-mă să am grijă de ea, până ce i se vindecă rănile. M-a rugat să-i dau timp să ierte, să o las să respire, să simtă, să iubească din nou. Singurul lucru pe care l-am făcut pentru ea a fost să îi dau timp să ierte... şi a avut suficient timp! Am lăsat-o chiar să-mi spună tot ceea ce simte, fără a-i cenzura simţirile! În rest, tot ce am făcut pentru ea a fost s-o împietresc! De frică! Ca să nu mai sângereze! Lucruri sau gesturi care odată o încântau acum o lasă rece... şi am descoperit într-un târziu ceea ce i-am făcut! Dar nu e prea târziu... de fapt, pentru ea nu e niciodată pra târziu! Eu aşa cred!

De la o vreme, o îngrijesc cum trebuie! Îi dau doza de speranţă potrivită: nici prea multă pentru a suferi, nici prea puţină pentru a rămâne împietrită! O las să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii! Timpul cernit peste mine mi-a dat maturitatea necesară pentru a şti cum să am grijă de ea! Ştiu... simt că este momentul potrivit, atât pentru mine, cât şi pentru ea! Voi face ce trebuie ca să iubescă din nou... îi voi da aripi din nou!

Tu, inimă, întoarce-te acasă! A venit şi vremea ta!

Bâtrâneţea tinereţii sau tinereţea bătrâneţii?

Am o vârstă de care nu îmi este deloc ruşine! 31 de ani, care se duc vertiginos spre 32! Ani presăraţi cu de toate: griji, bucurii, zâmbete, lacrimi... ani frumoşi zic eu, în care am învăţat tot mai multe, cu fiecare clipă trăită... am căutat mereu să iau din toate ce am considerat că-mi este necesar pentru a-mi construi viaţa aşa cum trebuie şi cum îmi place!

De ceva timp însă m-am blocat într-un mic detaliu: copiii de pe stradă au început să-mi dea cu „săru-mâna”! Graaaav!!! Dacă la început nu am dat mare atenţie pentru că venea din partea unor copilaşi de 3-6 ani, recent am văzut că media de vârstă  a celor care mă domnesc a crescut pe la vreo 8-12 ani! Pffff... pe bune acum, cum să nu mă blochez? Eu, care încă dau în mintea copiilor destul de des... eu, cel care cu greu mă pot abţine să fiu serios... să fiu luat peste picior? Cum să-mi dea un voinic „Săru-mâna”? Acum, recunosc: şi eu mai dădeam cu „săru-mâna” vecinilor, că doar am fost un copil politicos... cât de bine îi înţeleg acum...

Staţi liniştiţi, nu am făcut vreo tragedie din asta... chiar mă amuză situaţia asta! Nici nu realizez vârsta pe care o am... mă simt încă un adolescent, doar că acum sunt un adolescent matur! Şi îmi place! Nu-s nici prea tânăr să nu ştiu ce vreau de la viaţă, nici prea bătrân ca să devin prea ursuz... Încă mă mai pot bucura de frumuseţile vieţii. Ştiu să râd pentru un lucru mărunt şi să acord atenţie unui lucru important! Acum înţeleg rostul întâmplărilor din trecut şi vreau să cred că sunt pregătit pentru cele ce vor urma!

Cine a spus că „Nu e importantă vârsta omului, ci tinereţea sufletului său”, mare dreptate a avut!

Dragostea virtuală – şansa sau neşansa celor singuri?

"Într-o lume în care totul se desfăşoară pe repede-nainte, relaţiile înfiripate pe internet ocupă un loc din ce în ce mai important în lumea celor singuri. Mulţi le consideră ca fiind doar nişte distracţii de moment, alţii le consideră cele mai serioase lucruri din viaţa lor, iar pentru unii nu însemna nimic şi evită pe cât posibil să se implice în aşa ceva.

În principiu, dragostea virtuală nu se deosebeşte prea mult de dragostea “în forma ei clasică”, doar că lipsesc îmbrăţişările, săruturile, privirile dulci etc. Frumuseţea acestui început este că ai posibilitatea să fii deschis şi să îi spui celuilalt tot ce ai pe suflet. Urmează împărtăşirea de idei, pasiuni şi primele certuri.

Ca relaţia să dureze, trebuie să existe un interes comun, atracţia psihică nefiind întotdeauna suficientă. Distanţa nu este neapărat rea, ci depinde de ce faci atâta timp cât ea există. O relaţie la distanţă trebuie luată în primul rând ca o provocare şi nu ca pe ceva îngrozitor, o problemă imposibil de rezolvat. Ea prezintă diverse avantaje şi dezavantaje.

Printre avantaje, aş enumera faptul că acorzi mai mult timp pentru a comunica cu persoana iubită, îi dedici atenţia şi tot timpul liber, vă povestiţi mai multe şi vă ascultaţi cu mai mult interes. Este şi lucrul care, pe mine personal, m-a determinat, la un moment dat, să dau o şansă unei astfel de relaţii. Şi asta pentru că, în lumea reală, se ard etape iar comunicarea îşi pierde importanţa.

Un alt avantaj ar fi faptul că trecerea timpului sporeşte pasiunea, total opus decât în cuplurile care sunt împreună fizic, zi de zi, pentru că distanţa nu lasă loc ca rutina să se instaleze.

Cel mai mare dezavantaj al unei astfel de relaţii ar fi, zic eu, faptul că la un moment dat se instalează frustrarea că nu poţi atinge persoana iubită, că nu poţi să îţi exprimi “palpabil” sentimentele.

De asemenea, dragostea virutală implică un risc, şi încă unul foarte mare. S-ar putea ca, după luni de „întâlniri” pe net şi după sute de sms-uri, cei doi aşa- zişi îndrăgostiţi, ajunşi faţă în faţă, să descopere că nu sunt nici pe departe aşa cum se ştiau sau, cel puţin, aşa cum credeau că se ştiu. Există însă şi cazuri cu happy-end, există oameni care îşi asumă riscul pentru a fi fericiţi şi cărora le şi reuseşte... ei sunt aceia care, odată ajunşi din faţa calculatorului alături, descoperă că sunt suflete pereche, că se completeză reciproc şi că, de fapt, ei s-au căutat toată viaţa.

Sunt persoane care susţin că relaţiile pe internet sau intenţia implicării într-o astfel de relaţie ar fi un mod disperat de a scăpa de singuratate... chiar ultimul mod. Tot ei cred că e un lucru cam ruşinos şi spun că nu văd viitorul unei astfel de relaţii şi de aceea nici nu îşi propun să încerce aşa ceva.

Blamate sau nu, relaţiile pe internet sunt o relitate, una cu care ne confruntăm zi de zi. Trăită în faţa calculatorului sau în braţele celui iubit, DRAGOSTEA rămâne să fie cel mai pur şi sincer sentiment, căruia i se inchină şi “prinţi” şi “cerşetori”. E un maraton al celor singuri. Eu însămi am alergat în acest maraton al iluziei. Din când în când, nepermis de rar, cineva ajunge la destinaţie. Eu n-am reuşit, însă cunosc personal persoane cărora le-a reuşit, care şi-au întâlnit sufletul pereche în această lume. Sunt excepţiile care confirmă regula… puţine, dureros de puţine, dar ele există.

Aşadar, nu da cu piciorul unei relaţii la distanţă, ci fă sacrificiul de a o aduce aproape, dacă eşti convins că merită!

Dragostea poate trece peste timp, peste distanţă, peste orice graniţă,

dar numai dacă într-adevăr există."

O altă părticică din gândurile EI! Sunt de acord cu cele scrise de ea! Voi ce ziceţi?