Inimă, întoarce-te acasă!

Se fac 2 ani… în curând! 2 ani de când rătăceşte! Cu un ţel bine stabilit... dar totuşi, fără direcţie! Confuză, săraca a cautat să se împace! A oscilat mereu între trecut şi viitor... neştiind unde să-şi îndrepte atenţia! Şi vina e numai a mea... pentru că, o bună perioadă de timp, i-am refuzat orice pornire şi pentru a nu mă supăra, a preferat să tacă! Am ţintuit-o locului, forţând-o să privescă spre trecut... şi nu a refuzat... a sperat... căci n-ai cum să nu speri la ceva ce odată te-a făcut să înfloreşti! Mai târziu, i-am îndreptat atenţia spre viitor, dar fără convingere! Haotic, fără nicio ţintă precisă, a alergat năucă, fără să ştie nici ea ce face!

În tot acest timp a încercat să-mi tragă semnale de alarmă, rugându-mă să am grijă de ea, până ce i se vindecă rănile. M-a rugat să-i dau timp să ierte, să o las să respire, să simtă, să iubească din nou. Singurul lucru pe care l-am făcut pentru ea a fost să îi dau timp să ierte... şi a avut suficient timp! Am lăsat-o chiar să-mi spună tot ceea ce simte, fără a-i cenzura simţirile! În rest, tot ce am făcut pentru ea a fost s-o împietresc! De frică! Ca să nu mai sângereze! Lucruri sau gesturi care odată o încântau acum o lasă rece... şi am descoperit într-un târziu ceea ce i-am făcut! Dar nu e prea târziu... de fapt, pentru ea nu e niciodată pra târziu! Eu aşa cred!

De la o vreme, o îngrijesc cum trebuie! Îi dau doza de speranţă potrivită: nici prea multă pentru a suferi, nici prea puţină pentru a rămâne împietrită! O las să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii! Timpul cernit peste mine mi-a dat maturitatea necesară pentru a şti cum să am grijă de ea! Ştiu... simt că este momentul potrivit, atât pentru mine, cât şi pentru ea! Voi face ce trebuie ca să iubescă din nou... îi voi da aripi din nou!

Tu, inimă, întoarce-te acasă! A venit şi vremea ta!