Bâtrâneţea tinereţii sau tinereţea bătrâneţii?

Am o vârstă de care nu îmi este deloc ruşine! 31 de ani, care se duc vertiginos spre 32! Ani presăraţi cu de toate: griji, bucurii, zâmbete, lacrimi... ani frumoşi zic eu, în care am învăţat tot mai multe, cu fiecare clipă trăită... am căutat mereu să iau din toate ce am considerat că-mi este necesar pentru a-mi construi viaţa aşa cum trebuie şi cum îmi place!

De ceva timp însă m-am blocat într-un mic detaliu: copiii de pe stradă au început să-mi dea cu „săru-mâna”! Graaaav!!! Dacă la început nu am dat mare atenţie pentru că venea din partea unor copilaşi de 3-6 ani, recent am văzut că media de vârstă  a celor care mă domnesc a crescut pe la vreo 8-12 ani! Pffff... pe bune acum, cum să nu mă blochez? Eu, care încă dau în mintea copiilor destul de des... eu, cel care cu greu mă pot abţine să fiu serios... să fiu luat peste picior? Cum să-mi dea un voinic „Săru-mâna”? Acum, recunosc: şi eu mai dădeam cu „săru-mâna” vecinilor, că doar am fost un copil politicos... cât de bine îi înţeleg acum...

Staţi liniştiţi, nu am făcut vreo tragedie din asta... chiar mă amuză situaţia asta! Nici nu realizez vârsta pe care o am... mă simt încă un adolescent, doar că acum sunt un adolescent matur! Şi îmi place! Nu-s nici prea tânăr să nu ştiu ce vreau de la viaţă, nici prea bătrân ca să devin prea ursuz... Încă mă mai pot bucura de frumuseţile vieţii. Ştiu să râd pentru un lucru mărunt şi să acord atenţie unui lucru important! Acum înţeleg rostul întâmplărilor din trecut şi vreau să cred că sunt pregătit pentru cele ce vor urma!

Cine a spus că „Nu e importantă vârsta omului, ci tinereţea sufletului său”, mare dreptate a avut!