Cuvinte nerostite

Dacă ţi-aş fi spus că îmi încep fiecare dimineaţă cu tine în gând, s-ar fi schimbat ceva între noi? Dar dacă ai fi ştiut că tu ai fost în ultimul gând al fiecărei zile? Oare ar fi contat mai mult dacă în fiecare zi ţi-aş fi spus că eşti frumoasă? Crede-mă, ţi-am spus în fiecare zi! Ştii că la fiecare reîntâlnire mă îndrăgosteam de tine? De ţi-aş fi oferit luna de pe cer pentru un motiv ca să te aştept, ai fi acceptat?

Câte alte cuvinte aş mai fi putut rosti... De câte alte promisiuni aş fi fost capabil.... Unele dintre ele ţi le-am spus timid, cu jumătate de gură, de multe ori în momente nu tocmai potrivite sau învăluite în umor. Însă sunt convins că ai conştientizat ce se întâmplă între noi. Poate nu în totalitate, dar suficient cât să îmi ştii poziţia faţă de tine.

M-am oprit. Nu am obosit! Dacă aş şti că perseverenţa ar da roade, aş continua în acest fel mult timp de acum înainte. Mulţi ar spune să nu renunţ atât de uşor, să lupt pentru ceea ce-mi doresc, să cred cu tărie că toată această poveste va avea un final fericit... însă am urmărit acest vis de prea mult timp şi ştiu că este unul sortit pieirii. Pentru că, într-o poveste de dragoste, karma îşi are locul doar la început de drum!

Aşa se agaţă, fraiere!

Nici nu ştiu cum să încep... pentru că încă nu-mi pot imagina cum pot unii să gândească (mai bine zis, să nu gândească). Să fac un intro, pentru a mă înţelege mai bine. Călătoresc mult cu mijloacele de transport în comun (n-am maşină iar vremea nu e tocmai prietenoasă pentru mersul pe bicicletă). În principiu, extrem de rar mă aşez pe scaun, chiar şi atunci când sunt goale scaunele. Prin urmare, într-una din astfel de zile, mă sui în Expres 1 pentru a mă duce la lucru, mă pun pe coridor, între scaune (pentru cunoscători, în spatele aparatului de compostat biletele) şi îmi arunc privirea la oamenii ce călătoresc alături de mine. Undeva în faţa mea, pe partea dreaptă, aşezat pe un scaun, un tânăr... să fi avut undeva la 30 de ani, zic. Cu telefonul în mână, frunzărea pe facebook. Şi scroll, scroll, scroll... stop pe o poză, share! Încă o dată! Scroll, scroll, scroll... stop pe o altă poză, alt share! Stooooop! NOTIFICARE! Verifică... Se întoarce iar pe peretele principal şi iar cu scroll-ul! Share! Se răzgândeşte repede, intră pe persoana care i-a dat like, fuge la mesaje, apoi se pune să caute prin pozele din telefon (de la distanţa la care eram am văzut flori, care mai de care mai colorate). Ezită asupra uneia. Trece mai departe... şi dă cu degetul mai departe, spre stânga... se decide cu greu să se oprească la una... şi SEND (s-a întâmplat imediat ce a plecat autobuzul din staţia de la Profi, din Calea Şagului)! Domne, nu cred că exagerez, dar omul ăla avea salvate în telefon cel puţin 101 poze cu flori, la cât scroll a dat până s-o aleagă pe cea potrivită (nici la final nu a ajuns, staţi liniştiţi). Până să cobor... scroll, scrool, scroll, share. Cât timp a mai fost în raza mea vizuală, nu am văzut să fi primit vreun mesaj (staţia de la pasarelă, înainte de gara de nord).

Acum, stând şi analizând, eu cred că persoana care a primit acea minunată floare nu era tocmai apropiată, căci altfel i-ar fi răspuns cât mai curând posibil. Prin urmare, încerc să îmi inchipui că, dacă aş aplica aceeaşi metodă cu o domnişoara cu care n-am schimbat două vorbe... oare aş impresiona-o? Fetelor, voi ce ziceţi? Impresionate până la lacrimi de astfel de gesturi?

Sfat pentru voi: dacă vreţi să primiţi flori, daţi like la postările unor astfel de personaje!

Joaca de copii nu e pentru oameni mari

        C-aşa a început totul: dintr-o joacă de copii. Şi, aşa cum doar ei ştiu să construiască ceva frumos şi curat, am construit şi noi ceva asemănător: ne-am acordat încredere reciprocă, ne-am împărtăşit secrete, am făcut schimb de zâmbete, toate acestea într-o sinceritate deplină. Până la un punct. Acel punct în care unul dintre noi a vrut mai mult decât era disponibil celălalt să ofere. Aici s-a terminat toată joaca, a dispărut inocenţa şi maturitatea, cu defectele ei, a preluat frâiele, punând regretul între noi.

Am fost suficienţi de deştepţi să ne dăm seama ce vrea unul de la celălalt, dar destul de proşti încât să credem că vom putea să ignorăm la nesfârşit ceea ce dorim. Nu vom pierde ceea ce ne obişnuisem să avem. Rămân toate mesajele trimise, schimbul de melodii, privirile pline de subînţeles şi multe altele. Să avem grijă de ele.

A început cu „gud morning” şi s-a terminat cu „noapte bună”. Să trăim cu convingerea că, pentru o perioadă, gândurile noastre vor staţiona în era „gud morning” - „noapte bună...”. Eu ştiu că aşa voi face. Da, cu siguranţă am rămas doar cu lucruri frumoase. Şi dorul de noi.