De ce fugim de trecut?

    Nu ştiu de ce alţii fug de trecut... ce anume i-a determinat să facă asta... dar eu vreau să-l ţin mereu viu. Deşi peste tot ţi se spune că trebuie să fugim de trecut pentru a putea să trăim prezentul, eu nu sunt de acord cu asta! Firea noastră, a oamenilor, este atât de josnică... Dacă ne aducem aminte de lucrurile minunate de care am avut parte, bucuroşi ne plimbăm prin trecut... dar când dăm peste clipele tulburătoare, ne revoltăm şi încercăm din răsputeri să le alungăm din noi... când, de fapt, nu facem decât să băgăm gunoiul sub preş. Oricât am vrea, nu vom putea da deoparte trecutul... singura soluţie este să-l acceptăm ca făcând parte din noi.

    Zic eu că-i normal să nu fugi de trecut, când ştii că în el se află frumoasele amintiri din copilărie, primul tău sărut, prima ta iubire ascunsă, primul tău „Te iubesc”... dar de ce dorim să devină normalitate fuga de partea întunecată a acestuia? De ce, când apar deziluziile iubirii, când persoanele dragi ţie nu mai sunt alături, când apare trădarea din partea celui mai bun prieten îi întoarcem spatele? Oare nu ştiţi că, făcând astfel, uităm chiar şi de frumuseţea lui?

    Aşa am făcut şi eu... când nu mi-a plăcut, am întors spatele... i-am întors spatele cu gândul că prezentul va fi mai frumos... am crezut că pot visa la un viitor nedefinit... Hotărât, am mers doar înainte, l-am abandonat, fără a mai arunca nicio privire peste umăr, fără urmă de regret. Cel puţin aşa credeam! A fost de fapt o iluzie...

Nu mi-a spus nimeni că trecutul întotdeauna te ajunge din urmă. Şi nu amintirile frumoase îţi apar în cale... tot cele chinuitoare te bat pe umăr, ca un fel de lege nescrisă a firii umane. Aşa se-ntâmplă când laşi lucrurile neterminate... întotdeauna te vor bântui.

    Aşa că am ales să mă întorc, treptat, în trecut şi să mi-l asum, cu bune şi cu rele... doar trecutul este cel care m-a modelat. Este al meu, mi-a fost destinat mie şi trebuie să-l accept, să-l iubesc! O altă modalitate de a fi împăcat pe deplin cu propria persoană nu văd!

Dulcele miros al copilăriei

   Nu ştiu cum să-i spun stării de acum, dar totul se trage de la acele vorbe: cât suntem copii, visăm să devenim oameni mari şi când ajungem la maturitate, tânjim după clipele copilăriei. Oare de ce facem asta?

  De ceva vreme am căutat să mă îmbăt cu mirosul copilăriei mele... amintirile mi-au adus dorul... un dor de prostiile pe care le faceam cu fraţii mei, dor de viaţa fără griji pe care o duceam, dor de răsfăţul pe care îl primeam şi, de ce nu, dor de momentele plângăcioase de care aveam parte. Chiar şi de viaţa presărată cu griji pe care o mai duceam câteodată mi-este dor.

   Cum să nu-mi fie dor de frumoasele zile de vară când ieşeam cu frate-meu în faţa curţii şi băteam mingea toată ziua? Sau când jucam baschet la panoul aninat de nucul umbros din curte? Bine, mă cam ofticam eu că nu prea mă lăsa să câştig, dar asta e o altă poveste... Oare voi vă plimbaţi hai-hui pe străzi, căutând să vă agăţaţi de pomi şi să furaţi o caisă, un măr? Vai, ce viteză prindeam când ne descoperea vreunul mai arţăgos agăţaţi de pomii lui... câte ocări primeam şi cum zburau diverse obiecte pe la ureche... iar noi râdeam ca dracii!

   Să nu-mi fie dor de magicele momente de iarnă când ne adunam toţi pe stradă cu săniile? Şi ne băteam cu bulgări... Ţin minte şi acum vacanţele de iarnă! La tăierea porcului trebuia să particip negreşit, doar ca să arăt că sunt bărbat în faţa surorilor mele... Simt şi acum emoţiile din Ajunul Crăciunului, când ne strângeam cu toţii prin jurul bradului, povesteam şi visam la cadourile ce urmau să vină... iar dimineaţa nu mai aveam răbdare şi năvăleam, buluc, la brad, să vedem ce a primit fiecare... pe atunci chiar credeam în Moş Crăciun, deşi nu primeam ultra-mega-super cadouri! Câteva dulciuri şi ceva jucărioare...  Atât! Dar eram atât de fericiţi!

    Şi câte ar mai fi de spus...

   Cu cât înaintez în viaţă, cu atât mă îndepărtez de această lume... apariţia de noi şi noi probleme duce la dispariţia copilului din mine, încet, încet. Şi nu-mi doresc asta!

   Din când în când, îmi las grijile deoparte şi alunec pe drumul către copilul din mine, pentru că mirosul copilăriei face bine sufletului. Nu vreau să uit de unde am plecat şi evoluţia pe care am avut-o! Ceea ce am trăit atunci a dus la persoana de acum!

    Voi vă mai aduceţi aminte de copilărie?

Senzaţia schimbării

   Sub efectul transformării continue, trecerea de la adolecent la adult m-a supus unui joc delicat cu mine însumi. Perfecţionist din fire, am căutat mereu să-mi descopăr calităţile şi defectele... primele să le aprofundez, cele din urmă să le fac să dispară. Fiecare eveniment cu impact asupra mea mi-a adus dorinţa de schimbare... şi de fiecare dată, un strop de maturitate.

   Cum procedăm noi? De fiecare dată când ne împiedicăm de vreun obstacol, spunem că nu vom mai repeta greşeala care a dus la această situaţie, nu? De câte ori ne-am promis solemn că nu ne vom lăsa pradă sentimentelor, când ele au fost batjocorite? De fiecare dată ne impuneam schimbarea care să ne aducă la armonia perfectă cu noi înşine! Şi tot se mai iveau situaţii care să ne contrazică propriile promisiuni...

   Să revin la persoana mea. Am ajuns la concluzia că, oricât de mult aş încerca eu să cred că m-am schimbat, tot nu am reuşit acea schimbare radicală. Oricât mi-aş dori să cred că pot iubi într-un mod mai deosebit, nu pot să iubesc decât în felul meu. Aşa mă definesc şi nu mă voi schimba vreodată. Simt că dacă aş încerca să iubesc într-un alt fel, m-aş minţi... dar şi mai grav, aş minţi-o pe ea, oferindu-i o iubire falsă! E doar senzaţia de schimbare a eu-lui... Spun bine „senzaţia de schimbare”, pentru că, punând faţa în faţă pe „Eu” din adolescenţă şi pe cel din ziua de azi, nu observ aşa mari diferenţe. Nu neg faptul că fiecare poveste iubire îşi are unicitatea ei, chiar sunt de acord cu asta, doar că persoanele pe care le iubeşti îţi răspund într-un mod unic...

   Cred cu tărie că fiecare are un mod unic de a iubi. Poţi iubi în tăcere, sau poţi iubi prin cuvinte, ori prin gesturi... fiecare îşi alege modalitatea, identitatea fiind definită cu mult înainte de a începe. Iar cel care va spune că şi-a construit o altă modalitate de a iubi, pe baza experienţelor anterioare, lăsaţi-mă să nu-l cred! Au impresia că pot iubi ca-n filme, dar într-un final, tot iubirea primară va dicta drumul.

   Printre atâtea vorbe şi citate cu şi despre viaţă, care se potrivesc într-un anume moment, pun tot mai mare preţ pe vorbele acestea: nu te schimba de dragul iubirii... mai bine cauţi acea persoană care te va iubi pentru ceea ce eşti!

   Şi pentru că tot am adus vorba despre vorbe înţelepte... cred că Octavian Paler a exprimat cel mai bine condiţia umană în clipul prezentat mai jos. Merită să pierzi 8 minute din viaţă pentru a-l urmări! Chiar dacă îl ştiţi, mai luaţi, odată-n plus, aminte la el!