Fiecare vârstă are trăirile ei

           Dacă aş avea 20 de ani şi aş vrea să cuceresc o fată, i-aş jura că nu o voi părăsi niciodată, că o voi iubi până când moartea ne va despărţi, că nu o voi înşela, că nu o voi face să sufere, că voi fi alături de ea clipă de clipă... şi multe astfel de promisiuni doar pentru a o determina să fie a mea. Promisiuni în care aş fi crezut cu atâta tărie încât, dacă cineva m-ar fi contrazis, aş fi avut o ceartă zdravănă cu acea persoană. Şi ea, fată naivă, ca mine, încântată de mirosul suav al acestor vorbe, m-ar crede.

        Acum, cu anii cernuţi peste mine, cu mintea ceva mai coaptă, cu inima ce prezintă urme uşoare de cicatrici, de-aş vrea să cuceresc o femeie, n-aş m-ai avea curajul ce-l aveam la 20 de ani. Acum, probabil, i-aş spune în vorbe puţine, că, deşi sunt şanse mari ca intensitatea sentimetelor să scadă, voi face tot posibilul să o iubesc aşa cum ştiu eu mai bine; că, deşi vor exista momente când o voi supăra, voi încerca din răsputeri să fie cât mai rare; că, deşi vor exista momente când nu voi fi alături de ea, să ştie că atunci când va fi într-un moment greu, eu voi fi alături de ea. Şi ea, femeie matură, va trebui să ştie că nu vorbesc prostii şi că va trebui să îşi asume riscul şi să mă lase să-i demonstrez prin fapte.

              Oare peste 10 ani ce-aş mai putea zice?

AVALANŞĂ DE GÂNDURI

Au năvălit gândurile peste mine… zilnic, orice gest pe care-l observ dă naştere unei avalanşe, împânzindu-mi mintea. Probabil din lipsă de ocupaţie. Nu mă obosesc… cred că aşa m-am obişnuit. Le dau naştere, caut răspunsuri şi apoi le dau pace. Vă aştern aici câteva dintre ele.

Mă gândesc la faptul că suntem o naţie destul de jalnică. Facem tot posibilul să bombarbăm mulţimea cu te miri ce prostii, promovăm excesiv persoane, evenimente, fapte de 2 lei şi ascundem oamenilor lucruri pozitive, oameni în faţa cărora ar trebui să ne înclinăm, locuri ce merită vizitate etc. Şi aici fac referire directă la mass-media, care îndobitoceşte lumea cu ştiri false sau parţial adevărate, fie intenţionat sau din lipsa unei documentări adecvate, cu promovarea unor non-valori ori cu realizarea unor show-uri regizate. Aş vrea să văd mai des ştiri despre oameni simpli care returnează bunuri găsite pe stradă posesorilor de drept, cum un doctor salvează viaţa unui copil, cum un poliţist procedează ca la carte cu un nesimţit, despre olimpicii care obţin medalii la olimpiade internaţionale... avem de unde alege, numai să vrem.

Mă gândesc că ne-a acaparat întru totul online-ul. Văd oameni disperaţi, care se agaţă de citate pentru a-şi depăşi momentele de depresie, care cerşesc o vorbă bună, un sfat, o îmbrăţişare, fie ea şi virtuală, lăsând pe alţii să lupte în locul lor. Văd poveşti de iubire minunate, pline de îmbrăţişări, vorbe dulci şi gesturi ca-n filme, dar toate făptuite virtual. Văd, de asemenea, cum se nasc adevărate sentimente de ură între persoane ce nu s-au întâlnit vreodată, al căror act de naştere stă într-un comentariu aruncat aiurea ori lipsa sau prezenţa unui like acolo unde nu trebuia.

Mă gândesc că tot mai mulţi oamenii visează la acea iubire ca-n filme. Aleargă ca bezmeticii s-o găsească şi, când cred că au găsit-o, descoperă că lipsesc multe piese şi renunţă. Nu acceptăm faptul că multe piese nu sunt transpuse în acel film magic. Aşa ajugem să vedem mai multe divorţuri decât căsătorii, în urma cărora rămân copii ce-şi îndreaptă paşii pe drumuri greşite, în lipsa sfaturilor unuia dintre părinţi.

Mă gândesc la acei prieteni de conjunctură, persoane cărora le permitem să se apropie de sufletul nostru pentru ca, după o vreme, să dispară fără să existe vreun motiv întemeiat pentru asta. Sunt acolo strict pentru a ne ajuta să depăşim momentele grele.

Mă gândesc că vorbim prea mult şi facem prea puţin. Am uitat să zâmbim, să îmbrăţişăm, să sărutăm... de fapt, nu am uitat. Ne este teamă să facem aceste gesturi.

Mă gândesc la rostul cuvintelor ce le-am aşternut eu pe acest blog, la utilitatea lor. Mă gândesc că, dacă cineva are nevoie de sfaturile mele, mă poate căuta... în schimb, mă gândesc că nu aş fi capabil să îi ascult pe toţi. Şi pentru că mi-a trecut prin cap acest gând, gândesc că acesta ar fi ultimul articol pe blog.

În altă ordine de idei, la miezul nopţii voi încheia al 33 – lea an de existenţă. La mulţi ani mie! Dorinţele... le ţin pentru mine! :D

Povestea celor doi

Zilele trecute am păşit pe tărâmul trecutului, cu toate că îmi promisesem că nu-i voi trece hotarul…. Nu m-am putut abţine. De fapt, căutam să văd unde am încurcat cărările. Tot hoinărind, căutând în zadar răspunsuri la întrebări, am căutat compania unei persoane, căreia să-i pot spune orice. Şi nu orice persoană. Un copil! De ce un copil? Pentru că el vede întotdeauna clar şi simplu, nu complică lucrurile, nu pune întrebări grele. Dar care copil ar avea atâta răbdare cu mine? Am găsit: Copilul din mine!

Hotărâtă fiind treaba, am păşit rar şi apăsat pe drumul spre copilărie, retrăind momente unice. Nu mă grăbeam deloc. În schimb, el venea în întâmpinarea mea fugind, cu graba copilului care-şi doreşte să fie mare, nerăbdător să cunoască libertatea de decizie. Mă uit la el, îi văd mersul sprinten, capul ridicat, ochii plini de viaţă, ce răspândeau o privire ageră şi plină de încredere. O frumuseţe de om! Are tot ceea ce eu am ascuns odată şi nu mai reuşesc să aduc la suprafaţă.

Şi ne întâlnim! La mijlocul drumului, ca şi cum am fi fost înţeleşi dinainte. El, nestatornic, curios de lumea ce-l va înconjura odată... Mă aplec puţin spre el şi-i spun:

- Salut, copil frumos! Ce faci?

- Sărut mâna! Ce frumos e aici! spune el, plimbându-şi neîncetat ochii pe tot ceea ce-l înconjoară.

- Ştii cine sunt, micuţule?

- Daaaaa! Tu eşti eu, dar mai bătrân! şi-mi aruncă un zâmbet ştrengăresc.

Cuvintele lui îmi pun un zâmbet pe buze.

- Aşa-i! Copile, ştii pentru ce am dorit să mă întâlnesc cu tine?

- Ştiu... doar te urmăresc necontenit. Dar vreau să-mi povesteşti, să-ţi măsor fiecare vorbă.

- Bine atunci. Să ne aşezăm aici, pe ciotul ăsta de pom.

Mă pun jos, vine lângă mine şi-l prind cu mâna după umăr. Îi simt neastâmpărul şi imediat îl recunosc. Cu privirea mereu pe fugă, îşi freacă mâinile de pantaloni, îşi întoarce capul în toate părţile... dornic să acapareze tot ce-i nou pentru el. Oftez uşor şi-i spun:

- Dacă m-ai urmărit, ştii că sunt la o răscruce de drumuri, nu? Şi nu... nu vreau să-mi spui unde am greşit sau ce am greşit, ori pe care drum s-apuc. Ar fi un prilej de a te învinovăţi dacă ceva n-ar merge bine. Vreau doar să-mi spui, din tot ce am făcut până acum, părerea ta despre mine... despre tine, cel de azi. Dacă am fost un om bun, dacă ceea ce am greşit mai poate fi, cumva, îndreptat.

Cum termin, se opreşte din cercetat, îşi ia atitudinea de om matur, mă măsoară o dată cu privirea şi spune:

-  Da! Sunt mulţumit de tine, unde ai ajuns şi cum ai ajuns. Eşti un om bun. Şi n-o spun subiectiv... mă uit la toţi cei pe care i-ai iubit, toţi cei pe care i-ai ajutat, toţi cei pe care i-ai iertat. Ştii, să iubeşti nu e uşor. Şi nici să ierţi. Mă bucur că ai rămas la fel de respectuos, că eşti atent şi că nu judeci oamenii după vorbe.

- Copile, dar ştii prea bine că am greşit faţă de unele persoane...

- Ştiu! Dar şi tu trebuie să-ţi reaminteşti că toţi facem greşeli. Mai important este dacă facem ceva ca să le îndreptăm. Şi ştiu că tu ai făcut chiar mai mult decât trebuia pentru asta. Dacă nu te superi, aş vreau să-ţi mai aduc aminte că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Dacă ai greşit faţă de alţii, ar trebui să ierte şi ei...

- Of, copile... mă bucur că am stat de vorbă cu tine. Chiar aveam nevoie să-mi spună cineva cu sufletul curat că nu m-am îndepărtat prea mult de propriile principii. Ce sfaturi mi-ai putea da?

- Sfaturi? Eu? Le ştii pe toate, doar că nu le iei în seamă. Ai uitat că iubirea face minuni? Asta trebuie să faci: SĂ IUBEŞTI! Oricând, oricum, oriunde. Şi totul va fi bine. Ai să vezi.

- Mulţumesc, suflet frumos! şi îi trec mâna prin parul bălai, într-o încercare timidă de tandreţe. Pentru că m-ai ajutat, lasă-mă să-ţi spun şi eu ceva: nu te grăbi să părăşeşti lumea ta. E cea mai frumoasă parte a vieţii. Acum a venit timpul să ne întoarcem fiecare în lumea lui. La revedere!

- Sărut mâna!

Ne ridicăm, ne măsurăm puţin din priviri... şi el porneşte în direcţia din care a venit, pe cărarea copilăriei. Privirea mea îl urmăreşte, sorbindu-l.

- Va fi bine! Ai să vezi! strigă el din depărtare.

Zâmbesc, mă întorc spre drumul meu şi pornesc... Va fi bine!