Bătălia generaţiilor

Ce părere aveţi despre noua generaţie? Aşa-i că s-au înmulţit proştii? Şi agramaţii? Şi nesimţiţii? Şi... şi... şi...? Despre noua generaţie, noi, cei născuţi înainte de revoluţie sau imediat după ea, trăim cu impresia generală că nimic bun nu va ieşi din noul val. Oameni ai internetului, într-o majoritate covârşitoare, care nu au habar de bucuria de a bate mingea în spatele blocului până înnebunesc locatarii, n-au jucat „ţările”, „v-aţi ascunselea”, „şotron” sau multe alte jocuri offline. Online-ul le-a acaparat viaţa. Cu toate că au acces mult mai rapid la informaţii, nu valorifică defel acest avantaj imens. Noi, cei care am descoperit internetul când se instalase deja ceva maturitate în noi, vedem în noul val personaje agramate, ce-şi share-uiesc iubirea online, servesc o cafea online, stau la petreceri pe reţelele de socializare, discutând cu personajul X, care e la mii de kilometri, ş.am.d. Şi ce suntem tentaţi să facem? Să-i judecăm! Şi-i judecăm aspru! Pentru că nu putem să realizăm cum o generaţie ce are atâtea facilităţi poate da naştere unor nătângi, proşti, tembeli, nesimţiţi şi idioţi!

Eu, cel ce face parte din vechea generaţie, mă lipesc acestor persoane care judecă. Şi mi-aş dori să se producă un clic la aceşti copii, până nu e prea târziu. Pe de altă parte, încerc să caut o explicaţie pentru situaţia aceasta. Caut să le înţeleg apatia pentru offline, pentru incultură, pentru tot ceea ce mi se pare greşit. Instantaneu, gândul fuge la copilăria mea. Retrăiesc momentele, de neexplicat pentru bunica mea, când plecam la discotecă la ora 9 – 10 seara! „La ora asta tu pleci în oraş? Vrei să te bată vagabonzii?”. Câte reproşuri legate de ora sosirii primeam (şi nu era chiar o oră târzie, credeţi-mă... nu ştiu să fi stat mai târziu de 1, în cazuri excepţionale, 2 noaptea). Degeaba îi explicam că, după mine, în discotecă rămâneau şi chiar şi fete care ajungeau la 3 – 4 noaptea,... era în zadar efortul meu de a o convinge că nu-s un copil rău, pentru că în timp ce eu consumam o bere, alţii consumau navete de bere... Ea ştia că un copil cuminte se pune la somn la ora 10, ia numai note de 10, citeşte multe cărţi şi nu consumă alcool decât după ce are propriul venit! Pentru ea, asta însemna normalitatea. Şi nu ştiu dacă a acceptat vreodată normalitatea mea. Erau, într-adevăr, şi excepţiile: acei copii care nu ştiau ce-i aia viaţă socială. Nu tu fotbal, nu tu fumat pe ascuns, nu tu alcool, nu tu înjurat. Sfinţii, tocilarii! Dar erau aşa de rari... Erau copiii invidiaţi de ceilalţi părinţi, exemplul cu care te cicăleau toată ziua.

Avem şi-n ziua de azi sfinţi: citesc o carte, navighează online strict pentru a strânge informaţii necesare unui proiect, liniştiţi, respectuoşi etc. Dar sunt rarităţi, aşa cum erau şi-n vremea mea. Şi aici apar dilemele: oare nu suntem noi cei care vedem o realitate distorsionată? Dacă aceasta este lumea normală şi noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm? Am întâlnit copii-emblemă în această generaţie şi trăiesc cu speranţa că sunt mulţi decât credem noi, iar ei trebuie să ne demonstreze că greşim atunci când îi etichetăm atât de dur! Aşa cum am făcut noi cu părinţii sau bunicii noştri! Şi poate ne vor ierta când generaţia care vine după ei li se va părea de neînţeles.

Dispariţia bărbaţilor

Trăiesc cu o impresie din ce în ce mai puternică, aceea că bărbaţii sunt pe cale de dispariţie. Nu mă refer la gen, ci la atitudine. Cu fiecare generaţie ce apare, sunt din ce în ce mai puţini. Vedem tot mai mulţi masculi care se ascund după fustele femeilor, încât e cu neputinţă să nu te amuzi. Bărbaţii din ziua de azi se comportă cam aşa: „Iubito, cum crezi că e mai bine: cuie de 5 sau de 7?”, „Draga mea, să cumpăr vopsea de la Dedeman sau de la Metro?”, „Nu crezi că ar fi mai bine dacă am lua Audi-ul ală, în loc de WV?”. Înţelegeţi ideea, nu? Treburile pentru care ar trebui să hotărască singur le pune în faţa femeii. 

Unde sunt bărbaţii de odinioară, cei care luau hotărârile grele şi rezolvau orice problemă, oricât de dificilă era? În videoclipul de mai jos, nenea Allan Pease, spune ceva interesant: bărbaţii sunt vânători de hrană (urmăriţi-l până la capăt). 

Undeva, în epocile de demult apuse, bărbatul se ducea cu suliţa la vânătoare de fiare sălbatice. Făcea asta pentru că purta întreaga resposabilitate pentru familia lui, n-o lăsa în seama altcuiva. Pentru că era datoria lui! Mai târziu, se ducea la război! Pentru a-şi apăra pământul şi indirect, familia. Şi asta îl călea, îl făcea bărbat! 

Cum s-a ajuns aici? Eu cred că, odată cu emanciparea femeii, cu dorinţa acestora de egalitate, de independenţă faţă de bărbaţi, au preluat din atribuţiile lor. Ca să nu mai fie atât de dependente de bărbaţi, au învăţat să zugrăvească în casă, să meşterească la maşini, să repare o priză sau o chiuvetă, să bată un cui, ş.a.m.d. Până şi demnitatea a învăţat cu să şi-o apere. Ce-i rămâne de făcut bărbatului? Ori preia sarcinile femeii, ori se uită la ea, devenind un parazit. Treptat, femeia observă că se poate descurca şi fără el, realizează că este în avantaj, începe să dicteze şi uneori trece la şantaj. Rezultatul? Transformarea macho man-ului într-un pămpălău! 

Femeia, dacă are parte de masculul ce-i preia atribuţiile, poate-l mai ţine pe lângă ea. Dacă nu, cu siguranţă îl va îndepărta, ca pe orice lucru nefolositor. Şi va căuta un altul, care ştie să se impună, care atunci când hotărăşte ceva, ea să nu poată să-l combată, acel bărbat protector, care s-o facă să se simtă fragilă atunci când nu este lângă ea. Ironia sorţii: caută ce ea însăşi a distrus. Iar vina o poartă ambele părţi. A voastră pentru că nu ne permiteţi să fim bărbaţi, a noastră pentru că v-am permis să ne preluaţi sarcinile! 

Dragelor, vă acuz oficial: ne-aţi furat bărbăţia. Cum această faptă nu este incriminată, va rămâne nepedepsită.

Nemulţumiri legate de R.A.T.T.

Nu ştiu dacă voi ştiţi, dar eu nu posed maşină. Nici biţiclă. Nici role. Sunt sărac, ce să fac. Şi, pentru că n-am astfel de mijloace de locomoţie, mă dau mai mereu cu mijloacele de transport în comun. Acolo, desigur, găseşti lume. Mulă lume. Lume pestriţă. Iar dacă-i pestriţă, găseşti şi comportamente pestriţe. Unele, într-o societate normală, sunt acceptabile, altele nu. Prin urmare, să vă povestesc ce mă deranjează la unii oameni care circulă cu mijloacele de transport în comun în Timişoara (nu ştiu în alte oraşe cum este, că doar prin Bucureşti m-am mai plimbat cu ele, iar acolo am folosit mai mult cârtiţa, adică metroul).

1. Ştiţi momentul acela când trebuie să coborâţi din autobuz şi la uşi aşteaptă gloata, pregătită să urce? Şi dai să cobori, dar realizezi că nu ai pe unde, pentru că toţi cei ce vor să urce s-au pus în calea ta! Câteodată, nu păţeşti numai asta. Te apostrofează că vrei să cobori, dau năvală peste tine, te înghiontesc: să urce ei şi apoi ai voie să cobori. Eu, când mă văd pus în situaţia asta, am instant un acces de furie. Desigur, o furie interioară. Şi-mi imaginez, într-o fracţiune de secundă, cum să-i pedepsesc pe toţi cei care stau în uşă şi se holbează la mine. Mai că-mi vine să le spun: hai, urcaţi voi... o să mă dau jos la ultima staţie, dacă pot! Ce nu pricep la acest comportament este de unde atâta grabă. E vreun premiu ce îi aşteaptă acolo, în autobuz? Probabil că încă n-au realizat că acel autobuz nu pleacă până nu se suie toţi, dacă mai este loc. Când mai sunt câteva locuri libre pe scaune, hai că înţeleg. Dar când sunt toate ocupate?!? Nu-i înţeleg şi pace!

2. Aglomeraţie maximă! Lumea stă claie peste grămadă! Mai că se pupă unul cu altul. Vezi câte unul de are atâta spaţiu pe lângă el de zici că şi-a cumpărat acel loc, are vreo boală cronică ori pute! Când colo, ce să vezi? Are vreun rucsac îndesat la maxim pe care îl poartă în spate. Şi aşa se fâţâie în stânga şi-n dreapta, de zici că nu mai e nimeni pe lângă el. Dar nici ars pe rug nu-l dă jos! Bine măi, tolomacule, de ce nu-l laşi jos, lângă picior, ca să faci puţin spaţiu? Sau ţine-l în mână, pe lângă corp, dacă ţi-e teamă că se va murdări. Sigur se face loc pentru încă 2-3 persoane. E clar: nu i-a plăcut geometria...

3. Limbajul. Nimic nu-i mai plăcut urechilor să auzi oameni care şi-o scot din gură şi şi-o bagă... Molfăie la ea de zici că-i gumă de mestecat! Dar staaaaai, că nu vorbim numai de masculi. Să vezi „madamele”... e şi mai cool! Şi mă întreb: oare nu le crapă obrazul de ruşine? Ştiu şi eu s-o dau în limbaj suburban, dar să fiu în mediul propice. Iar în mijloacele de transport în comun sunt cele mai NEpropice medii! Zău de pot găsi o explicaţie pentru asta. Bun simţ = ZERO!

4. Şoferii. Daaaa, chiar ei, zeii autobuzelor! Nişte fantastici! Cum să nu-i iubeşti? Gonesc prin oraş ca la raliu, manevre de F1 în trafic, frâne puternice... de zici că se plimbă cu un Tico, nu cu ditai hurdughia plină de oameni. Şi când le atragi atenţia, aşa se supără pe cel ce-a îndrăznit să-l certe de zici că opresc autobuzul acolo şi îl va da jos. Ori se supără şi opresc cursa. Cum fac şi ăia mici, dacă le iei jucăria. Mai sunt acei şoferi „minunaţi” care, deşi au închis uşile şi văd oamenii întârziaţi cum bat la porţile autobuzului, nu deschid uşile nici de le pupi tălpile. Greu mai e să apese de două ori pe butonul ăla magic...

5. Să povestim şi de călătorii care se cred zei. Prin toamnă, am aşteptat după autobuz vreo jumătate de oră, cu toată că pe graficul orar trebuia să vină de două ori. Soarta, mi-am zis. Traficul era groaznic. În plus, era imediat după o ploaie mai zdravănă. În sfârşit, vine, mă urc şi... deodată se porneşte o doamnă respectabilă să-l certe pe nenea şoferul că a întârziat, de am zis că-l şi bate. Săracul, încerca din răsputeri să-i spună că e traficul infernal, dar era-n zadar.

Cam astea ar fi plângerile mele din viaţa asta, a transportului în comun. După cum vedeţi, n-am zis despre cei fără de bun simţ, care uită să cedeze locul celor mai în vârstă, bolnavi, copii... A cam devenit obişnuinţă printre noi. Păcat!