Ce părere aveţi despre noua generaţie? Aşa-i că s-au
înmulţit proştii? Şi agramaţii? Şi nesimţiţii? Şi... şi... şi...? Despre noua
generaţie, noi, cei născuţi înainte de revoluţie sau imediat după ea, trăim cu impresia
generală că nimic bun nu va ieşi din noul val. Oameni ai internetului, într-o
majoritate covârşitoare, care nu au habar de bucuria de a bate mingea în
spatele blocului până înnebunesc locatarii, n-au jucat „ţările”, „v-aţi
ascunselea”, „şotron” sau multe alte jocuri offline. Online-ul le-a acaparat
viaţa. Cu toate că au acces mult mai rapid la informaţii, nu valorifică defel
acest avantaj imens. Noi, cei care am descoperit internetul când se instalase
deja ceva maturitate în noi, vedem în noul val personaje agramate, ce-şi
share-uiesc iubirea online, servesc o cafea online, stau la petreceri pe
reţelele de socializare, discutând cu personajul X, care e la mii de kilometri,
ş.am.d. Şi ce suntem tentaţi să facem? Să-i judecăm! Şi-i judecăm aspru! Pentru
că nu putem să realizăm cum o generaţie ce are atâtea facilităţi poate da
naştere unor nătângi, proşti, tembeli, nesimţiţi şi idioţi!
Eu, cel ce face parte din vechea generaţie, mă lipesc
acestor persoane care judecă. Şi mi-aş dori să se producă un clic la aceşti
copii, până nu e prea târziu. Pe de altă parte, încerc să caut o explicaţie
pentru situaţia aceasta. Caut să le înţeleg apatia pentru offline, pentru
incultură, pentru tot ceea ce mi se pare greşit. Instantaneu, gândul fuge la
copilăria mea. Retrăiesc momentele, de neexplicat pentru bunica mea, când
plecam la discotecă la ora 9 – 10 seara! „La ora asta tu pleci în oraş? Vrei să
te bată vagabonzii?”. Câte reproşuri legate de ora sosirii primeam (şi nu era
chiar o oră târzie, credeţi-mă... nu ştiu să fi stat mai târziu de 1, în cazuri
excepţionale, 2 noaptea). Degeaba îi explicam că, după mine, în discotecă
rămâneau şi chiar şi fete care ajungeau la 3 – 4 noaptea,... era în zadar efortul
meu de a o convinge că nu-s un copil rău, pentru că în timp ce eu consumam o
bere, alţii consumau navete de bere... Ea ştia că un copil cuminte se pune la
somn la ora 10, ia numai note de 10, citeşte multe cărţi şi nu consumă alcool
decât după ce are propriul venit! Pentru ea, asta însemna normalitatea. Şi nu
ştiu dacă a acceptat vreodată normalitatea mea. Erau, într-adevăr, şi
excepţiile: acei copii care nu ştiau ce-i aia viaţă socială. Nu tu fotbal, nu
tu fumat pe ascuns, nu tu alcool, nu tu înjurat. Sfinţii, tocilarii! Dar erau
aşa de rari... Erau copiii invidiaţi de ceilalţi părinţi, exemplul cu care te
cicăleau toată ziua.
Avem şi-n ziua de azi sfinţi: citesc o carte, navighează
online strict pentru a strânge informaţii necesare unui proiect, liniştiţi,
respectuoşi etc. Dar sunt rarităţi, aşa cum erau şi-n vremea mea. Şi aici apar
dilemele: oare nu suntem noi cei care vedem o realitate distorsionată? Dacă
aceasta este lumea normală şi noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm? Am
întâlnit copii-emblemă în această generaţie şi trăiesc cu speranţa că sunt
mulţi decât credem noi, iar ei trebuie să ne demonstreze că greşim atunci când
îi etichetăm atât de dur! Aşa cum am făcut noi cu părinţii sau bunicii noştri!
Şi poate ne vor ierta când generaţia care vine după ei li se va părea de
neînţeles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu