Aşa se agaţă, fraiere!

Nici nu ştiu cum să încep... pentru că încă nu-mi pot imagina cum pot unii să gândească (mai bine zis, să nu gândească). Să fac un intro, pentru a mă înţelege mai bine. Călătoresc mult cu mijloacele de transport în comun (n-am maşină iar vremea nu e tocmai prietenoasă pentru mersul pe bicicletă). În principiu, extrem de rar mă aşez pe scaun, chiar şi atunci când sunt goale scaunele. Prin urmare, într-una din astfel de zile, mă sui în Expres 1 pentru a mă duce la lucru, mă pun pe coridor, între scaune (pentru cunoscători, în spatele aparatului de compostat biletele) şi îmi arunc privirea la oamenii ce călătoresc alături de mine. Undeva în faţa mea, pe partea dreaptă, aşezat pe un scaun, un tânăr... să fi avut undeva la 30 de ani, zic. Cu telefonul în mână, frunzărea pe facebook. Şi scroll, scroll, scroll... stop pe o poză, share! Încă o dată! Scroll, scroll, scroll... stop pe o altă poză, alt share! Stooooop! NOTIFICARE! Verifică... Se întoarce iar pe peretele principal şi iar cu scroll-ul! Share! Se răzgândeşte repede, intră pe persoana care i-a dat like, fuge la mesaje, apoi se pune să caute prin pozele din telefon (de la distanţa la care eram am văzut flori, care mai de care mai colorate). Ezită asupra uneia. Trece mai departe... şi dă cu degetul mai departe, spre stânga... se decide cu greu să se oprească la una... şi SEND (s-a întâmplat imediat ce a plecat autobuzul din staţia de la Profi, din Calea Şagului)! Domne, nu cred că exagerez, dar omul ăla avea salvate în telefon cel puţin 101 poze cu flori, la cât scroll a dat până s-o aleagă pe cea potrivită (nici la final nu a ajuns, staţi liniştiţi). Până să cobor... scroll, scrool, scroll, share. Cât timp a mai fost în raza mea vizuală, nu am văzut să fi primit vreun mesaj (staţia de la pasarelă, înainte de gara de nord).

Acum, stând şi analizând, eu cred că persoana care a primit acea minunată floare nu era tocmai apropiată, căci altfel i-ar fi răspuns cât mai curând posibil. Prin urmare, încerc să îmi inchipui că, dacă aş aplica aceeaşi metodă cu o domnişoara cu care n-am schimbat două vorbe... oare aş impresiona-o? Fetelor, voi ce ziceţi? Impresionate până la lacrimi de astfel de gesturi?

Sfat pentru voi: dacă vreţi să primiţi flori, daţi like la postările unor astfel de personaje!

Joaca de copii nu e pentru oameni mari

        C-aşa a început totul: dintr-o joacă de copii. Şi, aşa cum doar ei ştiu să construiască ceva frumos şi curat, am construit şi noi ceva asemănător: ne-am acordat încredere reciprocă, ne-am împărtăşit secrete, am făcut schimb de zâmbete, toate acestea într-o sinceritate deplină. Până la un punct. Acel punct în care unul dintre noi a vrut mai mult decât era disponibil celălalt să ofere. Aici s-a terminat toată joaca, a dispărut inocenţa şi maturitatea, cu defectele ei, a preluat frâiele, punând regretul între noi.

Am fost suficienţi de deştepţi să ne dăm seama ce vrea unul de la celălalt, dar destul de proşti încât să credem că vom putea să ignorăm la nesfârşit ceea ce dorim. Nu vom pierde ceea ce ne obişnuisem să avem. Rămân toate mesajele trimise, schimbul de melodii, privirile pline de subînţeles şi multe altele. Să avem grijă de ele.

A început cu „gud morning” şi s-a terminat cu „noapte bună”. Să trăim cu convingerea că, pentru o perioadă, gândurile noastre vor staţiona în era „gud morning” - „noapte bună...”. Eu ştiu că aşa voi face. Da, cu siguranţă am rămas doar cu lucruri frumoase. Şi dorul de noi.

Tăcere şi praf

S-a aşternut tăcerea aici... Am lăsat praful să se aştearnă. Trecând în fugă printre articole, parcă am desfăcut cufărul cu amintiri. Amintiri ale unui EU care încerca să îşi găsească drumul spre locul potrivit pentru visele lui. Şi s-au întâmplat multe de atunci... 

Nu am trăit drame, nu am fost pus la zid într-o situaţie-limită, dar cât timp nu am găsit locul care să semene cu cel visat de mine, am continuat să merg. Au fost momente în care am simţit că-mi risipesc timpul. Am avut nevoie de multă răbdare, ca să tac ori ce câte ori ceva nu îmi era pe plac, de curaj, ca să pot trece printr-o singurătate atât de apăsătoare uneori, de a nu mă lăsa pradă tentaţiilor efemere, sortite eşecului. 

Pentru asta, am învăţat să mă agăţ de orice moment care putea să dea naştere unei speranţe, oricât de mică, am acceptat fericiri temporare, am lăsat oameni în urmă, am făcut loc altora, am reuşit să pun în practică lecţia ignoranţei, am minimalizat aşteptările ce le aveam de la alţii, toate acestea pentru a mă duce în orice alt loc decât cel în care nu găseam ceea ce căutam. Şi am colindat... 

Nu am obosit, dar am simţit că e timpul să mă opresc. Am încetat să mai vânez speranţe mici, am renunţat la fericirile efemere, am cimentat cercul de oameni din jurul meu, cărora le-am acordat toată încrederea mea iar ignoranţa am ales s-o folosesc din ce în ce mai rar. Cu alte cuvinte, mi-am găsit echilibrul. Dar pentru asta, a fost nevoie de o pauză. O pauză în toate! N-am mai gândit nimic, n-am mai simţit nimic, nici de la mine n-am mai avut aşteptări. Puls zero în toate. 

Punct şi de la capăt! Închid cufărul cu amintiri, pun cheia la loc de păstrare şi las să se aştearnă din nou praful. Mă simt ca un nou-născut. Privesc spre înainte. De aici, din punctul în care mă aflu, văd o lume colorată, optimistă, plină de viaţă, un loc numai bun pentru a-i da imaginaţiei libertatea de a toarce orice vise şi, mai mult de atât, un loc ce te pune în postura de a duce la îndeplinire orice vis, cu un efort minim.

Am prins aripi!