Călătorie pe tărâmul amintirilor

Deschid uşa şi cobor din maşină... sunt la colţul străzii... mai am 200 de metri până acasă… 200 de metri plini de amintiri… amintirile copilăriei.

Uite, aici, pe stânga, este şcoala unde am petrecut 8 ani din viaţă. Şi din instinct, apar două chipuri: cel al învăţatorului (m-am întâlnit cu dânsul... timpul a fost blând cu el) - parcă simt teama pe care o aveam de fiecare dată când mă duceam la şcoală cu lecţia neînvăţată sau temele nefăcute - şi cel al dirigintelui (ce ne mai feream să nu ne zărească prin oraş, când plecam hai-hui, în timpul liber... ştiam că, dacă ne va vedea, ne va arăta cu mâna câte zeci de probleme vom avea de făcut la mate).

Merg mai departe... dintr-o dată, mă văd suit pe Pegas, cu văru-meu în spate, ţinând de bicicletă şi îndemnându-mă să pedalez fără teamă... şi acum parcă îi aud glasul din ce în ce mai îndepărtat: „hai bă, pedalează, sunt în spatele tău!”... bineînţeles că am căzut imediat ce mi-am dat seama că el nu este chiar în spatele meu!

Încet, încet, am ajuns în dreptul curţii... (ce mai băteam mingea acolo... cât era ziua de lungă. Noroc că nu circulau prea multe maşini pe acolo şi nu aveam deranj mare.) Deschid poarta şi intru în curte. Şi dintr-o dată, un val de amintiri se aştern în faţa mea: aleea împodobită cu fel şi fel de flori viu colorate, via, cea pe care o străbăteam pas cu pas în fiecare toamnă, nelipsit (acolo mă ascundeam cu sor-mea să fumăm. De-ar fi ştiut părinţii, ce bătaie am fi luat), cei doi nuci făloşi, născuţi deodată cu mine, ce aruncau semeţi umbră deasupra casei (pe unul dintre ei încropisem un coş de baschet şi mă chinuiam să-l bat pe frate-meu), grajdul, pătulul, cireşul (ce mai făceam pe Tarzan când se pârguiau cireşele). Uite, aici, în faţa casei, grămada de lemne sparte... eu, din lipsă de activităţi interesante, mă mănână undeva (mi-e ruşine să spun unde) şi mă sui până-n vârf... doar aşa pot povesti şi eu nepoţilor cum m-am ales cu un picior în ghips.

În casă, fiecare colţişor îşi are propria poveste. În bucătărie am luat primele lecţii „de gătit”, am simţit mirosul gogoşilor şi al turtelor pe plită... în şopron atârnau de grindă cârnaţii şi şunca... în hol ne creasem terenul de fotbal perfect pentru zilele ploioase, unde locul mingii fusese luat de câteva perechi de şosete îndesate una într-alta... în patul de lângă sobă se simţea mirosul de lemn ars... peste tot, pe unde păşesc, dau peste lucruri minunate!

Poposesc de fiecare dată cu drag acasă... aici îmi găsesc liniştea de care am nevoie. Şi chiar de nu aş putea să fiu fizic aici, e suficient să închid ochii pentru a mă plimba nestingherit pe meleagul amintirilor. Pentru că acest loc e singurul pe care îl pot numi „ACASĂ”!