Povestea celor doi

Zilele trecute am păşit pe tărâmul trecutului, cu toate că îmi promisesem că nu-i voi trece hotarul…. Nu m-am putut abţine. De fapt, căutam să văd unde am încurcat cărările. Tot hoinărind, căutând în zadar răspunsuri la întrebări, am căutat compania unei persoane, căreia să-i pot spune orice. Şi nu orice persoană. Un copil! De ce un copil? Pentru că el vede întotdeauna clar şi simplu, nu complică lucrurile, nu pune întrebări grele. Dar care copil ar avea atâta răbdare cu mine? Am găsit: Copilul din mine!

Hotărâtă fiind treaba, am păşit rar şi apăsat pe drumul spre copilărie, retrăind momente unice. Nu mă grăbeam deloc. În schimb, el venea în întâmpinarea mea fugind, cu graba copilului care-şi doreşte să fie mare, nerăbdător să cunoască libertatea de decizie. Mă uit la el, îi văd mersul sprinten, capul ridicat, ochii plini de viaţă, ce răspândeau o privire ageră şi plină de încredere. O frumuseţe de om! Are tot ceea ce eu am ascuns odată şi nu mai reuşesc să aduc la suprafaţă.

Şi ne întâlnim! La mijlocul drumului, ca şi cum am fi fost înţeleşi dinainte. El, nestatornic, curios de lumea ce-l va înconjura odată... Mă aplec puţin spre el şi-i spun:

- Salut, copil frumos! Ce faci?

- Sărut mâna! Ce frumos e aici! spune el, plimbându-şi neîncetat ochii pe tot ceea ce-l înconjoară.

- Ştii cine sunt, micuţule?

- Daaaaa! Tu eşti eu, dar mai bătrân! şi-mi aruncă un zâmbet ştrengăresc.

Cuvintele lui îmi pun un zâmbet pe buze.

- Aşa-i! Copile, ştii pentru ce am dorit să mă întâlnesc cu tine?

- Ştiu... doar te urmăresc necontenit. Dar vreau să-mi povesteşti, să-ţi măsor fiecare vorbă.

- Bine atunci. Să ne aşezăm aici, pe ciotul ăsta de pom.

Mă pun jos, vine lângă mine şi-l prind cu mâna după umăr. Îi simt neastâmpărul şi imediat îl recunosc. Cu privirea mereu pe fugă, îşi freacă mâinile de pantaloni, îşi întoarce capul în toate părţile... dornic să acapareze tot ce-i nou pentru el. Oftez uşor şi-i spun:

- Dacă m-ai urmărit, ştii că sunt la o răscruce de drumuri, nu? Şi nu... nu vreau să-mi spui unde am greşit sau ce am greşit, ori pe care drum s-apuc. Ar fi un prilej de a te învinovăţi dacă ceva n-ar merge bine. Vreau doar să-mi spui, din tot ce am făcut până acum, părerea ta despre mine... despre tine, cel de azi. Dacă am fost un om bun, dacă ceea ce am greşit mai poate fi, cumva, îndreptat.

Cum termin, se opreşte din cercetat, îşi ia atitudinea de om matur, mă măsoară o dată cu privirea şi spune:

-  Da! Sunt mulţumit de tine, unde ai ajuns şi cum ai ajuns. Eşti un om bun. Şi n-o spun subiectiv... mă uit la toţi cei pe care i-ai iubit, toţi cei pe care i-ai ajutat, toţi cei pe care i-ai iertat. Ştii, să iubeşti nu e uşor. Şi nici să ierţi. Mă bucur că ai rămas la fel de respectuos, că eşti atent şi că nu judeci oamenii după vorbe.

- Copile, dar ştii prea bine că am greşit faţă de unele persoane...

- Ştiu! Dar şi tu trebuie să-ţi reaminteşti că toţi facem greşeli. Mai important este dacă facem ceva ca să le îndreptăm. Şi ştiu că tu ai făcut chiar mai mult decât trebuia pentru asta. Dacă nu te superi, aş vreau să-ţi mai aduc aminte că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Dacă ai greşit faţă de alţii, ar trebui să ierte şi ei...

- Of, copile... mă bucur că am stat de vorbă cu tine. Chiar aveam nevoie să-mi spună cineva cu sufletul curat că nu m-am îndepărtat prea mult de propriile principii. Ce sfaturi mi-ai putea da?

- Sfaturi? Eu? Le ştii pe toate, doar că nu le iei în seamă. Ai uitat că iubirea face minuni? Asta trebuie să faci: SĂ IUBEŞTI! Oricând, oricum, oriunde. Şi totul va fi bine. Ai să vezi.

- Mulţumesc, suflet frumos! şi îi trec mâna prin parul bălai, într-o încercare timidă de tandreţe. Pentru că m-ai ajutat, lasă-mă să-ţi spun şi eu ceva: nu te grăbi să părăşeşti lumea ta. E cea mai frumoasă parte a vieţii. Acum a venit timpul să ne întoarcem fiecare în lumea lui. La revedere!

- Sărut mâna!

Ne ridicăm, ne măsurăm puţin din priviri... şi el porneşte în direcţia din care a venit, pe cărarea copilăriei. Privirea mea îl urmăreşte, sorbindu-l.

- Va fi bine! Ai să vezi! strigă el din depărtare.

Zâmbesc, mă întorc spre drumul meu şi pornesc... Va fi bine!

Undeva... cândva... ceva n-a mers bine!

Sunt persoane care spun că destinul e scris pentru fiecare în parte şi că, indiferent de alegeri, vei ajunge acolo unde trebuie să fii. Şi eu spun asta din când în când. Dar simt că e laşitate. E doar un mod de scăpa de responsabilitate şi de a te trece cu uşurinţă peste alegerile greşite.

Am realizat că viaţa fiecăruia depinde de alegerile pe care le face. Fiecare alege cât să doarmă, dacă să aibă sau nu smartphone, să bea cafea sau să fumeze, să plângă sau să râdă. Mulţi vor spune că, uneori eşti obligat să faci anumite alegeri. Poate că da, poate că nu. De-ar fi aşa, sunt rare aceste situaţii. Nici în cazul meu nu e altfel. Am ales. Şi nu ţin minte să fi avut situaţii în care să fi fost constrâns să fac altfel decât ce mi-a dictat conştiinţa sau inima. Unele alegeri au rănit, altele au adus bucurie. Unele au fost corecte, altele au fost greşite. De cele mai multe ori, am lăsat raţiunea să aleagă. Aş putea să număr pe degetele de la ambele mâini când am dat voie inimii să-şi spună punctul de vedere şi pe degetele unei singure mâini când am lăsat-o să aleagă.

În momentul de faţă m-am oprit din mers. M-am oprit pentru că sunt nemulţumit de locul în care am ajuns. Dintre sutele de intersecţii pe care le-am străbătut, undeva, cândva, am ales greşit. Nu ştiu unde, nu ştiu când... ştiu doar că în acest moment nu trebuie sa fiu aici. De unde ştiu acest lucru? Pentru că, într-o răscruce fiind, am făcut alegeri care, de la bun început, am ştiut că sunt greşite. Şi cu toate astea, le-am făcut. Raţional, fără a fi constrâns, fără nicio scuză. Şi am avut atâtea posibilităţi de a corecta câteva din ele... dar am continuat. Să privesc retrospectiv ca să-mi dau seama de ce am ales greşit, ce s-a întâmplat cu mine? Ar fi bine... m-ar ajuta de acum înainte. Dar mă acoperă întrebarea: „La ce bun?”. Ce a fost, a fost. Poate că voi fi iertat... contează mai puţin pentru mine iertarea altora. Mai presus de toate, vreau să găsesc puterea de a mă ierta.

M-am oprit pentru că, odată-n plus, trebuie să aleg. Şi ştiu că aceasta este o alegere corectă. Poate că persoanele care vor fi afectate de alegerea mea vor înţelege, peste timp, de ce am făcut aşa şi-mi vor mulţumi pentru asta.

Judecând tăcerea

În fiecare dintre noi există acea persoană justiţiară, care nu are altă treabă decât să judece acţiuni sau inacţiuni ce nu se pliază intereselor personale. Eu o am, tu o ai... şi fiecare îşi hrămeşte această personalitate cum doreşte.

Cum se manifestă justiţiarul din noi? Ne-am creat o sală de judecată şi chemăm acuzatul la bară. Singura lege valabilă este cea scrisă de crezurilor noastre, adânc înfipte în noi. Interogăm doar martorii acuzării. Acuzatul nu are dreptul la apărare. Să înceapă procesul!

 Căutăm să punem etichete nu tocmai drăguţe imediat ce personajul X comite un gest ce aduce atingere principiilor noastre atât de drepte şi juste. Orice vorbă nelalocul ei, orice gest mai deplasat ce trece de linia de demarcaţie a legii mai sus amintite. Chiar şi tăcerea este judecată.

Dacă vrei cu tot dinadinsul să judeci, găseşti motive. Îl vedem pe personajul X scobindu-se în nas într-un loc public, imediat spunem despre el că îi lipsesc bunele maniere. Oare tu nu ai făcut niciodată acest lucru, conştient sau inconştient? Staaaaaaaai... ai uitat, desigur!

Când cineva îţi povesteşte o întâmplare despre personajul X, nefavorabilă acestuia, instantaneu l-ai pus pe lista neagră, chiar dacă nu îl cunoşti. Mai contează oare? Dacă s-a spus despre el asta, aşa trebuie să fie.

Se despart două persoane. Părţile implicate vor fi întotdeauna subiective, îşi vor spune întotdeauna varianta convenabilă lor. Oare de ce te grăbeşti să arunci cu noroi spre una dintre persoane atâta timp cât nu ai ascultat ambele variante?

Am ajuns într-atât de departe cu justiţia încât lovim şi în tăcerea personajului X. Îi atacăm tăcerea pentru că nu rosteşte cuvinte! Şi nu orice cuvinte... doar pe acelea pe care dorim să le auzim. Nu ne interesează motivul care a dus la tăcere. Vrem doar să îl auzim vorbind. De ce tace? Poate aceste cuvinte sunt ascunse din dorinţa de a nu face rău, din neştiinţă, din neputinţă, de teamă sau pentru că, timpul trecând, nu vor mai avea atâta însemnătate.

Am fost judecat... uneori pe bună dreptate, alteori fără nicio noimă. Am învăţat să trec cu vederea judecăţile eronate ale celorlalţi... atâta timp cât mie mi-a făcut bine actul pentru care am fost judecat. Când a fost o judecată dreaptă, am căutat să văd unde am greşit şi să îndrept eroarea.

Am judecat. Uneori m-am înşelat, alteori am avut dreptate. Însă am învăţat să nu mă grăbesc în a da definitiv sentinţa finală. Privind la acele lucruri pe care le-am făcut, de neînţeles pentru alţii, dar care pentru mine aveau o logică impecabilă, am ajuns la concluzia că orice gest făcut are la bază o explicaţie plauzibilă, cel puţin din punctul de vedere al celui care l-a făcut. De aceea, am început să caut explicaţia pentru care persoana judecată a ales să facă acel lucru reprobabil mie. Uneori am primit-o, alteori nu... iar când nu am primit-o, m-am resemnat aşa cum am putut.

Pierdut printre gânduri

Cam aşa sunt acum. M-am pierdut printre rânduri, idei şi gânduri. Concepusem câteva cuvinte ce urma să le dezvolt într-un subiect interesant, să-l îmbrac în haine frumoase şi să vi-l servesc la ceas de seara. Dintre toate acestea, rămâne doar ceasul de seară. În rest, vor fi doar cuvinte fără nicio noimă pentru voi, având ca subiect doar unul de mine ştiu.

Sunt… nici nu ştiu cum să le numesc… chestii, întâmplări, veşti, informaţii pe care le primeşti şi care au un impact puternic asupra ta încât rămâi perplex. Starea de spirit pe care o ai ţi se schimbă la 180 de grade şi înmărmureşti. Unii reacţionează violent, alţii se izolează. Eu fac parte din categoria din urmă.

În acest moment mi se perindă prin gând, cu o iuţeală ameţitoare, toate greşelile pe care le-am făcut faţă de alţii, deopotrivă cu toate nedreptăţile îndreptate asupra mea. Totodată, încerc să găsesc o balanţă între toate acestea, motivându-mi greşelile făcute, căutând în acelaşi timp explicaţii pentru nedreptăţile altora. E acel moment în care eterna întrebare „DE CE?” îţi răsună gol în cap.

Trec să macin gândurile. Să înceapă războiul. Doar somnul are dreptul de a încheia armistiţiu. Poate nu va întârzia să apară.