În fiecare dintre noi există acea persoană justiţiară, care
nu are altă treabă decât să judece acţiuni sau inacţiuni ce nu se pliază
intereselor personale. Eu o am, tu o ai... şi fiecare îşi hrămeşte această
personalitate cum doreşte.
Cum se manifestă justiţiarul din noi? Ne-am creat o sală de
judecată şi chemăm acuzatul la bară. Singura lege valabilă este cea scrisă de
crezurilor noastre, adânc înfipte în noi. Interogăm doar martorii acuzării. Acuzatul
nu are dreptul la apărare. Să înceapă procesul!
Căutăm să punem
etichete nu tocmai drăguţe imediat ce personajul X comite un gest ce aduce
atingere principiilor noastre atât de drepte şi juste. Orice vorbă nelalocul
ei, orice gest mai deplasat ce trece de linia de demarcaţie a legii mai sus
amintite. Chiar şi tăcerea este judecată.
Dacă vrei cu tot dinadinsul să judeci, găseşti motive. Îl
vedem pe personajul X scobindu-se în nas într-un loc public, imediat spunem
despre el că îi lipsesc bunele maniere. Oare tu nu ai făcut niciodată acest lucru,
conştient sau inconştient? Staaaaaaaai... ai uitat, desigur!
Când cineva îţi povesteşte o întâmplare despre personajul X,
nefavorabilă acestuia, instantaneu l-ai pus pe lista neagră, chiar dacă nu îl
cunoşti. Mai contează oare? Dacă s-a spus despre el asta, aşa trebuie să fie.
Se despart două persoane. Părţile implicate vor fi
întotdeauna subiective, îşi vor spune întotdeauna varianta convenabilă lor.
Oare de ce te grăbeşti să arunci cu noroi spre una dintre persoane atâta timp
cât nu ai ascultat ambele variante?
Am ajuns într-atât de departe cu justiţia încât lovim şi în
tăcerea personajului X. Îi atacăm tăcerea pentru că nu rosteşte cuvinte! Şi nu
orice cuvinte... doar pe acelea pe care dorim să le auzim. Nu ne interesează motivul
care a dus la tăcere. Vrem doar să îl auzim vorbind. De ce tace? Poate aceste
cuvinte sunt ascunse din dorinţa de a nu face rău, din neştiinţă, din
neputinţă, de teamă sau pentru că, timpul trecând, nu vor mai avea atâta
însemnătate.
Am fost judecat... uneori pe bună dreptate, alteori fără
nicio noimă. Am învăţat să trec cu vederea judecăţile eronate ale celorlalţi...
atâta timp cât mie mi-a făcut bine actul pentru care am fost judecat. Când a
fost o judecată dreaptă, am căutat să văd unde am greşit şi să îndrept eroarea.
Am judecat. Uneori m-am înşelat, alteori am avut dreptate. Însă am
învăţat să nu mă grăbesc în a da definitiv sentinţa finală. Privind la acele
lucruri pe care le-am făcut, de neînţeles pentru alţii, dar care pentru mine
aveau o logică impecabilă, am ajuns la concluzia că orice gest făcut are la
bază o explicaţie plauzibilă, cel puţin din punctul de vedere al celui care l-a
făcut. De aceea, am început să caut explicaţia pentru care persoana judecată a
ales să facă acel lucru reprobabil mie. Uneori am primit-o, alteori nu... iar
când nu am primit-o, m-am resemnat aşa cum am putut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu