Unde a dispărut umanitatea?

Steinhardt spunea: „De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens”. Dar cu fiecare zi petrecută în lumea de azi, am dubii serioase la ce a spus... rămân tot mai uimit de ceea ce văd. Fluxul de informaţii ce ajunge la mine mă determină să închid tot mai des ochii. Cum să nu-i închid când, peste tot, mass-media ne inundă cu informaţii despre violuri, tâlhării, fraude de milioane de dolari, oameni corupţi la toate nivelurile... În mediul online, n-aş putea să spun altfel: fel şi fel de invenţii, bancuri, aluzii şi răutăţi... bombardăm gratuit cu noroi oricând şi pe oricine, doar pentru că aşa am observat că se procedează. Şi pentru ce? Pentru audienţă, pentru un like în plus, pentru a fi în centrul atenţiei. Fluxul acesta imens de informaţii ne-a spălat creierul în aşa hal încât nu mai putem să emitem gândiri proprii?

Am uitat să mai spunem o vorbă frumoasă celui ce merge îngândurat pe stradă, ţinem cu dinţii de „preamăritul” leu, cu care un bătrânel îşi poate asigura masa pentru o zi, uităm să ne promovăm adevăratele valori, cei care poartă cu mândrie numele ţării peste hotare, ne retragem mâna ce-ar putea să fie cu adevărat de folos, de parcă ar costa o avere acest gest.

În schimb, ce vedem noi? Poliţistul care în permanenţă ia şpagă, doctorul care nu te operează dacă nu îi îndeşi ceva în portofel, parlamentarul care, în afară de a sta de pomană, nu face altceva decât să mintă şi să-şi mărească sumele din contrurile ascunse de ochii lumii, profesorul care nu mai are atâta interes faţă de copii, judecătorul care dă sentinţe anapoda, bugetarul care caută să pună piedici şi să muncească mai puţin... şi aş putea să continui la infinit cu astfel de exemple.

Oare de ce căutăm să vedem doar partea negativă a lucrurilor? Oare nu aţi fost ajutaţi niciodată de ei? Lucruri bune nu au făcut? Câţi dintre voi v-aţi întrebat ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai exista poliţie? Nu au prins vreun hoţ sau nu au oprit nicio reţea de traficanţi? Doctorilor nu le putem lăuda eforturile pe care le depun atunci când salvează viaţa cuiva? Printre sutele de parlamentari, oare nu se găseşte unul care să fi făcut măcar o lege bună? Dacă au dispărut toţi profesorii buni, de ce mai trimitem copiii la şcoală? Chiar nu aţi întâlnit un judecător corect? Oare nu aţi găsit un bugetar care să vă fi ajutat vreodată? Mira-m-aş!!! Dar e mai simplu să împroşcăm cu noroi în toţi, la grămadă... ar fi mult prea greu să sepăram şi să ne alegem vorbele pentru fiecare din părţi...

 

Dacă stau să mă gândesc bine, mai este cineva bun în ţara asta? Mai există oameni frumoşi? Ne-am pierdut oare speranţa în noi? De ce nu mai putem să scoatem ce-i frumos din noi? De ce ne temem? Eu cred cu tărie că încă mai putem să facem o lume mai bună, mai frumoasă! Încă mai cred în frumuseţea omului! Încă mai sper că, unindu-se, oamenii buni vor reuşi să aducă lumină în această lume obscură şi lipsită de culoare. 

 Încă mai cred în oameni! Şi dacă voi reuşi să colorez această lume, fie şi cu un zâmbet, atunci voi zâmbi în fiecare zi!

Master Şef de Băileşti!

Mă, fraţilor şi surioarelor, fiţi cu băgare de samă la rândurile ce urmează, că nu vă întâlniţi prea des cu astfel de oportunităţi. Cum să vă spui eu, ce vă zic acum e ceva senzaţional, în premieră şi în exclusivitate... adicătelea, un bucătar să-şi dezvăluie propria reţetă publicului larg, mai rar aşa eveniment. Aşadar, vă povestesc cum se prepară... o ciorbicăăăăăăă! Nu râdeţi băi, că aşa reţetă nu o să mai vedeţi! :P 

 

Mno, mai întâi să vă povestesc cum am ajuns să fac acum ciorbica. Azi era zi de relaxare, în sensul că nu trebuia să mă duc la lucru şi să robotesc prin casă... ţelul principal fiind acela de a face ceva de mâncare ca să-mi ajungă pentru o săptămâna, cel puţin. Ei, aş! N-ai să vezi... azi, frecangeală pe feisbuc... de cum se crăpară ochişorii pân’ spre seara. Noroc cu alţii că mă mai scot prin oraş, că altfel mi se lipeau mâinile de tastatură! Şi mă întorc eu acăsucă, hotărât să fac ravagii în bucătărie... sau cel puţin, să mimez. Planul era să fac o tocăniţă de te lingi pe degete... am mai făcut, sunt expert! Ingredientul principal... o pulpiţă mică de curcan, cam de 1 kg, aşa... mno, zic eu, tre’ s-o fierb, s-o dezosez, apoi să pun de tocăniţă. Şi în timp ce fierbea oala, îmi trece prin minte că ar fi o idee excelentă dacă aş face o supică mică... numai că venea dilema aia mare, mare: nu am făcut niciodată supă! Mno, nu-i bai, zic... pun mâna şi-ntreb vreo gospodină... şi gospodina-mi zice că dacă n-am fiert la foc scăzut carnea, ciu-ciu supicăăăă! Na-ţi-o frântă, că nu se potriviră gândurile. Ce să fac, ce să fac... cheful de tocăniţă mi-l amânasem deja pe mâine şi era păcat să nu folosesc apa aceea gustoasă... Fac rapid un inventar: cartofi, juma’ de morcov rămas de tura trecută, ceapă, ceva mazăre, nişte fidea de anu’ trecut mai e pe acolo, prin dulap! Rapid mă hotărăsc: să fie CIORBĂ! Toc repede morcovul (vorba vine morocov, că-i doar jumătate) şi ceapa şi zduf! cu ele-n oală! Să clocotească, zic! Bag mâna în congelator şi iau d’acolo un pumn de mazăre! Ducă-se şi ăsta-n oală! Curăţ frumos cartofii şi-i transform în cubuleţe... p-ăştia îi mai las s-aştepte, vreau să le simt dorinţa de a sări şi ei în oală! Până mai dă de două ori în clocot oala, mai fug oleacă pân’ la feisbuc... să văd câte zero notoficări mai am... aoleu, mai să uit de oală!!! Cu greu mă desprind de taste...doar cât să fug să dau şi cu cartofii-n oală... bine, fie, şi ceva vegeta, că este cât pentru un tuci de 10 kile! Back to facebook, cât pentru vreo două clocote! Ups, c-au trecut vreo cinci clocote! Nu-i bai, ingredientele suportă cu stoicism... stai că acuşica tre' să pun nişte bulion de la mămuca, d’ăla de la ţară, bun-bun! Fuga iar la taste... şi când mi-aduc aminte, mai tre’ să pun fideaua! Acum nu mă mai despart de oală până nu sting aragazul! Două clocote n-o fi foc! Măcar atâta atenţie merită din partea mea... Opţional, se aruncă un ou bătut atunci când se stinge aragazul... dă un gust deosebit! 

Şi uite-aşa, cât timp v-am scris eu acest articol, s-a făcut şi ciorba meaaaaaa! Mâine are şi stomacul meu ce hali când s-o-ntoarce de la lucru. Poftă deasă să am!

Şi, pentru cârcotaşii mei, dacă aveţi vreo îndoială de calităţile mele bucătăriceşti, pot să aduc şi oameni care să-mi confirme spusele!!!

P.S. În timp ce făceam curăţenie la locul de muncă, am observat că am uitat să adaug şi câteva bobiţe de orez în hora fericirii... nu pot să găsesc o explicaţie rezonabilă pentru această omisiune a mea! Umile scuze din partea mea! :D

Călătorie pe tărâmul amintirilor

Deschid uşa şi cobor din maşină... sunt la colţul străzii... mai am 200 de metri până acasă… 200 de metri plini de amintiri… amintirile copilăriei.

Uite, aici, pe stânga, este şcoala unde am petrecut 8 ani din viaţă. Şi din instinct, apar două chipuri: cel al învăţatorului (m-am întâlnit cu dânsul... timpul a fost blând cu el) - parcă simt teama pe care o aveam de fiecare dată când mă duceam la şcoală cu lecţia neînvăţată sau temele nefăcute - şi cel al dirigintelui (ce ne mai feream să nu ne zărească prin oraş, când plecam hai-hui, în timpul liber... ştiam că, dacă ne va vedea, ne va arăta cu mâna câte zeci de probleme vom avea de făcut la mate).

Merg mai departe... dintr-o dată, mă văd suit pe Pegas, cu văru-meu în spate, ţinând de bicicletă şi îndemnându-mă să pedalez fără teamă... şi acum parcă îi aud glasul din ce în ce mai îndepărtat: „hai bă, pedalează, sunt în spatele tău!”... bineînţeles că am căzut imediat ce mi-am dat seama că el nu este chiar în spatele meu!

Încet, încet, am ajuns în dreptul curţii... (ce mai băteam mingea acolo... cât era ziua de lungă. Noroc că nu circulau prea multe maşini pe acolo şi nu aveam deranj mare.) Deschid poarta şi intru în curte. Şi dintr-o dată, un val de amintiri se aştern în faţa mea: aleea împodobită cu fel şi fel de flori viu colorate, via, cea pe care o străbăteam pas cu pas în fiecare toamnă, nelipsit (acolo mă ascundeam cu sor-mea să fumăm. De-ar fi ştiut părinţii, ce bătaie am fi luat), cei doi nuci făloşi, născuţi deodată cu mine, ce aruncau semeţi umbră deasupra casei (pe unul dintre ei încropisem un coş de baschet şi mă chinuiam să-l bat pe frate-meu), grajdul, pătulul, cireşul (ce mai făceam pe Tarzan când se pârguiau cireşele). Uite, aici, în faţa casei, grămada de lemne sparte... eu, din lipsă de activităţi interesante, mă mănână undeva (mi-e ruşine să spun unde) şi mă sui până-n vârf... doar aşa pot povesti şi eu nepoţilor cum m-am ales cu un picior în ghips.

În casă, fiecare colţişor îşi are propria poveste. În bucătărie am luat primele lecţii „de gătit”, am simţit mirosul gogoşilor şi al turtelor pe plită... în şopron atârnau de grindă cârnaţii şi şunca... în hol ne creasem terenul de fotbal perfect pentru zilele ploioase, unde locul mingii fusese luat de câteva perechi de şosete îndesate una într-alta... în patul de lângă sobă se simţea mirosul de lemn ars... peste tot, pe unde păşesc, dau peste lucruri minunate!

Poposesc de fiecare dată cu drag acasă... aici îmi găsesc liniştea de care am nevoie. Şi chiar de nu aş putea să fiu fizic aici, e suficient să închid ochii pentru a mă plimba nestingherit pe meleagul amintirilor. Pentru că acest loc e singurul pe care îl pot numi „ACASĂ”!