Despre omul frumos...

Am un amalgam de gânduri pe care aş vrea să vi le spun, toate având un numitor comun: omul frumos! Însă mi-a fugit inspiraţia şi nu le pot contopi într-un articol uniform. Vi le las aici, poate faceţi voi conexiunea favorabilă.

În mine fiecare din noi există există acea dorinţă de a contribui la o lume mai bună. Şi fiecare din noi contribuie la asta, chiar dacă nu realizează acest lucru. Un zâmbet, o mână întinsă, o vorbă, un gest, făcute în necunoştinţă de cauză, la momentul oportun, pot cântări foarte mult. În naivitatea mea cred că orice om, chiar şi cel mai rău, are în el ceva bun, care să fie de folos pentru a face o lume mai frumoasă. Naivul din mine crede că, deşi te-a rănit constant, dacă răspunzi cu bunătate acelui om, vă ajunge şi el să facă lucruri bune, chiar dacă nu în dreptul tău. Nu contează! Ai reuşit să determini acel om să facă un lucru frumos iar asta să-ţi fie recompensa ta.

Îmi plac oamenii frumoşi... hei, dar cui nu-i plac? Mă bucur enorm când mai descopăr câte unul, chiar şi online. Îi urmăresc cu interes activitatea, cuvintele pe care le scrie, faptele pe care le face sau încearcă să le facă. Jos pălăria pentru aceştia! Şi dacă pot să ajut cu ceva, o fac cu cea mai mare plăcere. Dar dacă tuturor ne plac oamenii frumoşi, oare cu ceilalţi ce să facem? Să-i izolăm? Eu zic să-i luăm pe lângă noi, să le arătăm ce au de pierdut.

Cele mai multe grozăvii se întâmplă atunci când reacţionezi din impuls la răul ce ţi se face. Ţi se dă o palmă, trebuie să întorci „favorul”. Tânăr fiind, cu simţul răbdării rătăcind, am făcut astfel de grozăvii. Mai târziu, m-am trezit că nu trebuia să procedez aşa. Au apărut regretele, mustrătile de conştiinţă... Uneori, acestea au fost tardive. Alteori, am avut norocul de a primi o a doua şansă. Treptat, am învăţat să-mi controlez emoţiile, să las chiar noaptea să treacă (chiar este un sfetnic bun) şi apoi să văd dacă mai merită răzbunarea. Renunţ la răzbunare şi pentru că: 1. un om bun nu se pretează la fapte rele; 2. răspunde cu bunătate la răutate că să poţi spera că-l vei putea readuce acel om pe calea cea bună! De obicei, când ştii că faci cuiva o nedreptate, aştepţi de la acea persoană răzbunare. Şi oare cum te-ai simţi să vezi acea persoană că te ajută, chiar dacă nu ai fost corect faţă de ea? Nu-ţi crapă obrazul de ruşine? Eu unul aş intra în pământ de ruşine.

În concluzie, fii un om bun, chiar dacă ţi se pare că nu ai nimic de câştigat din asta. Crede cu tărie că toate aceste fapte bune îţi vor fi răsplătite, mai devreme sau mai târziu. iar de vor fi răsplătite prea târziu, să te consoleze gândul că ai contribui la crearea unei lumi mai bune!

Cum ar fi dacă...

E o regulă nescrisă care spune că bărbatul e acela care trebuie să alerge în căutarea unei perechi iar femeia este cea care deţine puterea de a alege din masculii ce-i dau târcoale. Şi dacă aşa stă treaba, el, bărbatul, face ceea ce ştie el mai bine pentru a intra în graţiile prăzii sale: cadouri, vorbe dulci, invitaţii în oraş, fiecare după ştiinţa lui. Şi totuşi... cum ar fi dacă s-ar inversa rolurile? Să fie femeile vânătorii şi bărbaţii cei care aleg? V-aţi imaginat vreodată aşa ceva? Azi, eu asta am făcut.

Tu, femeie, să te văd în ipostazele astea....

- un mascul ce trece pe lângă tine şi-l abordezi astfel: „Hey, sexy, ce faci? Ai prietenă? Îmi dai şi mie numărul tău de telefon?”.

- la terasă, stând cu prietenele, să te duci la masa alaturată, să te aşezi lângă el, şi să-i spui nişte vorbe de duh?

- în club, el stă atârnat pe-un scaun, la bar... şi vii tu, draga de tine, te pui lângă el şi îi ordoni barmanului să-i ofere masculului o bere, care să vină cu vorbele: „Ce faci, păpuşule, eşti singur pe aici?”.

- tot în club, el să fie înconjurat de fete, cu care râde, dansează, le îmbrăţişează, iar tu să îl sorbi din priviri, neştiind dacă e solo sau cu vreuna din maimuţele care-l înconjoară. Oricum, toate sunt mult mai urâte decât tine... Cum te bagi în seamă?

Cum ar sta treaba pe facebook? Totul ar începe cu un add. Să mă pomenesc cu cereri de prietenie de la domniţe necunoscute, să le accept şi să înceapă show-ul. Like-uri nenumărate la poze, la orice prostie ce o postez, comentarii care mai de care mai originale, abordare pe privat, invitaţie la cafea... ce mişto! :D

Şi, ca să mergem până la capăt cu schimbul de roluri, femeia trebuie să vină cu maşina pentru a-l scoate în oraş, obligatoriu cu un braţ de flori, o ciocolată, ceva... ca mai apoi să dea un tur de oraş, să-l scoată la o cafea, suc sau ceva de genul, numai în locurile lui preferate! În cazul în care are de ales între a ieşi cu prietenele sau cu el, să nu ezite în a le lăsa pe acestea baltă în favoarea lui... că doar cu ele mai poate ieşi şi după ce-l prinde.

Să mergem mai departe. Ajugem la partea cu sexul. Ea vrea, el vrea. Locaţie intimă. Pupături nenumărate, de sar scântei. Mâinile se plimbă pe unde nu trebuie. Şi vine el, îi trage mâna, zicându-i: „Mai uşor... să nu ne grăbim!”. După ceva timp, el se decide s-o viziteze la domiciliu. Ea se gândeşte că acum e ACEL moment. El, speriat de gândul că va fi doar o aventură, îi va respinge toate încercările... cu aceeaşi replică: „E prea devreme!”. S-o mai lase puţin să fiarbă.

Încercaţi să vă imaginaţi următoarea scenă: cei doi privesc un film romantic, lacrimogen... iar el, pătruns de film, începe să plângă în hohote! Să vă văd, dragelor, cum îl luaţi în braţe, îl alintaţi... că doar voi sunteţi cele puternice.

La final, să fie cererea în căsătorie. Să văd femeia cum îşi stoarce neuronii ca momentul să fie ca la carte, să-l impresioneze în aşa hal încât să nu fie niciun dubiu în ceea ce priveşte răspunsul.

Ce frumos e să fii femeie...

Bătălia generaţiilor

Ce părere aveţi despre noua generaţie? Aşa-i că s-au înmulţit proştii? Şi agramaţii? Şi nesimţiţii? Şi... şi... şi...? Despre noua generaţie, noi, cei născuţi înainte de revoluţie sau imediat după ea, trăim cu impresia generală că nimic bun nu va ieşi din noul val. Oameni ai internetului, într-o majoritate covârşitoare, care nu au habar de bucuria de a bate mingea în spatele blocului până înnebunesc locatarii, n-au jucat „ţările”, „v-aţi ascunselea”, „şotron” sau multe alte jocuri offline. Online-ul le-a acaparat viaţa. Cu toate că au acces mult mai rapid la informaţii, nu valorifică defel acest avantaj imens. Noi, cei care am descoperit internetul când se instalase deja ceva maturitate în noi, vedem în noul val personaje agramate, ce-şi share-uiesc iubirea online, servesc o cafea online, stau la petreceri pe reţelele de socializare, discutând cu personajul X, care e la mii de kilometri, ş.am.d. Şi ce suntem tentaţi să facem? Să-i judecăm! Şi-i judecăm aspru! Pentru că nu putem să realizăm cum o generaţie ce are atâtea facilităţi poate da naştere unor nătângi, proşti, tembeli, nesimţiţi şi idioţi!

Eu, cel ce face parte din vechea generaţie, mă lipesc acestor persoane care judecă. Şi mi-aş dori să se producă un clic la aceşti copii, până nu e prea târziu. Pe de altă parte, încerc să caut o explicaţie pentru situaţia aceasta. Caut să le înţeleg apatia pentru offline, pentru incultură, pentru tot ceea ce mi se pare greşit. Instantaneu, gândul fuge la copilăria mea. Retrăiesc momentele, de neexplicat pentru bunica mea, când plecam la discotecă la ora 9 – 10 seara! „La ora asta tu pleci în oraş? Vrei să te bată vagabonzii?”. Câte reproşuri legate de ora sosirii primeam (şi nu era chiar o oră târzie, credeţi-mă... nu ştiu să fi stat mai târziu de 1, în cazuri excepţionale, 2 noaptea). Degeaba îi explicam că, după mine, în discotecă rămâneau şi chiar şi fete care ajungeau la 3 – 4 noaptea,... era în zadar efortul meu de a o convinge că nu-s un copil rău, pentru că în timp ce eu consumam o bere, alţii consumau navete de bere... Ea ştia că un copil cuminte se pune la somn la ora 10, ia numai note de 10, citeşte multe cărţi şi nu consumă alcool decât după ce are propriul venit! Pentru ea, asta însemna normalitatea. Şi nu ştiu dacă a acceptat vreodată normalitatea mea. Erau, într-adevăr, şi excepţiile: acei copii care nu ştiau ce-i aia viaţă socială. Nu tu fotbal, nu tu fumat pe ascuns, nu tu alcool, nu tu înjurat. Sfinţii, tocilarii! Dar erau aşa de rari... Erau copiii invidiaţi de ceilalţi părinţi, exemplul cu care te cicăleau toată ziua.

Avem şi-n ziua de azi sfinţi: citesc o carte, navighează online strict pentru a strânge informaţii necesare unui proiect, liniştiţi, respectuoşi etc. Dar sunt rarităţi, aşa cum erau şi-n vremea mea. Şi aici apar dilemele: oare nu suntem noi cei care vedem o realitate distorsionată? Dacă aceasta este lumea normală şi noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm? Am întâlnit copii-emblemă în această generaţie şi trăiesc cu speranţa că sunt mulţi decât credem noi, iar ei trebuie să ne demonstreze că greşim atunci când îi etichetăm atât de dur! Aşa cum am făcut noi cu părinţii sau bunicii noştri! Şi poate ne vor ierta când generaţia care vine după ei li se va părea de neînţeles.