Pe urmele ei

    A fost a mea... m-am bucurat de fiecare clipă petrecută alături de ea... mi-a dat aripi cât să pot atinge stelele!

Am avut-o... şi am pierdut-o. În lipsa ei, m-am prăbuşit în cel mai adânc abis... singur, pustiit, insignifiant.

Când am crezut că totul este în zadar, din acel abis auzeam o voce îndepărtată, o rază de lumină... care mă îndemna să privesc înainte, să am răbdare... şi să o iau de la capăt. Speranţa că odată şi-odată acest cerc vicios se va închide m-a făcut să pornesc la drum din nou şi din nou... oricare s-ar fi ivit... acel drum care să mă ducă ori spre stele, ori spre abis!

    Vă veţi întreba poate de ce insist atât? De ce nu renunţ atunci când mă prăbuşesc? Pentru că, odată ce am avut-o, nu pot să renunţ! Este ca un drog, crează dependenţă... unii, mai norocoşi, îşi aleg drumul câştigător din prima încercare... alţii, încearcă de mai multe ori, dar în final reuşesc să-i dea de urmă; încercările eşuate le notează ca lecţii de viaţă... însă sunt acele persoane care aleargă o viaţă întreagă, pe toate drumurile care li se ivesc şi tot nu reuşesc s-o aibă. V-aţi întrebat ce-i determină să continue? Oare de ce nu obosesc? Acea rază de speranţă, că vor nimeri pe drumul corect, le dă puterea de a căuta neîncetat. Pentru cei ce renunţă, aceia nu mai trăiesc. Ai renunţat să o mai cauţi, ai renunţat la sufletul tău! Şi ce este un om fără suflet?

Eu am ales să o urmăresc... fiecare început de drum o are ca destinaţie finală pe ea... o vreau lângă mine... fără ea sunt sărac! Şi de fiecare dată când o simt, prind aripi. Nici nu mai ştiu de câte ori am luat-o de la capăt... şi nici nu mai contează. Am pornit la drum fără ezitare, fără a mă gândi că aş putea cădea în abis... Pe orice drum pe care-am întâlnit-o, m-am bucurat de ea, dar niciodată drumul n-a fost la fel! Ce ironie...

     Şi am plecat... am plecat să-mi găsesc IUBIREA!