Străin de mine

    Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine… rătăcind de unul singur printre atâtea cărări, am uitat de mine. Am renunţat la mândrie, doar pentru a schimba ceva din rutina zilei. Am iubit pe cine nu avea nevoie de iubire. Am zis „DA” când tot ce-mi doream era să spun „NU”. Am întors privirea când trebuia să privesc în ochi. Am admirat, când trebuia să dispreţuiesc. Am dat şansa mea altuia, din neputinţa de a riposta... am făcut multe alte lucruri pe care nu mi le pot justifica!

    Toţi ne dorim ca iubirea să fie mereu în jurul nostru. Diferenţa între noi se face atunci când unii ştiu s-o aprecieze, alţii... nu! Eu fac parte din acea categorie care, având-o, n-am ştiut s-o apreciez... ori n-am ştiut s-o arăt. Oricum ar fi, am făcut-o prea târziu! Şi-mi pare rău!

     Din dorinţa de a iubi din nou, cu gândul că de data aceasta nu voi mai da greş, am început să spun „Te iubesc” oricărei fete ce mi-era simpatică. Am spus aceste cuvinte fără să cred în ele... Imatur, le-am spus de atâtea ori încât pentru mine au devenit o obişnuinţă, ceva firesc. Le-am repetat într-un mod obsesiv încât cineva mi-a zis că, dacă voi continua în acest fel, nu se va mai găsi nimeni care să le creadă atunci când le voi rosti cu adevărat!

     Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine... nu mă mai recunosc! Eu, cel care spuneam atât de rar aceste cuvinte... acum le folosesc prea des. Lipsa acută a iubirii din sufletul meu mi-a întunecat simţul raţiunii. Luciditatea nu mai vrea să mă ajute, lăsându-mă să alunec spre locuri unde zâmbetul nu există decât pentru poză... iar în spatele acestuia se dezlănţuie adevărate uragane! Simt cum mă înstrăinez de mine. Încet, dar sigur, sufletul se depărtează şi rătăceşte fără ţintă, căutând sublimul!