Dolce far niente

   Azi stau... nu am chef de nimic. Am stat şi ieri... şi cu o zi înainte tot asta am făcut. Dacă mă gândesc bine, în ultima perioadă de timp am tot stat! Şi dacă stau, înseamnă că îmi permit! Ori, dacă se găseşte cineva care să mă tragă de mânecă pentru asta, chiar nu găsesc de cuviinţă să-i explic! Cine trebuie să ştie, ştie deja!

   Dar nu de leneveala aceea, în care stai cu ochii fixaţi într-un punct şi meditezi la greu este vorba (slavă Domnului, în ultima perioadă am tot colindat prin oraş)... ci de lipsa mea de activitate din online. De ce aşa? Pentru că, până la un anumit punct, a fost interesant ce am văzut! Dar dacă azi cineva pune o poză, mâine se găseşte altcineva s-o distribuie şi timp de o săptămână vezi aceeaşi poză, parcă te duci spre plictiseală. Aceleaşi citate motivaţionale, aceleaşi melodii... încât te plictiseşti să mai dai like-ul mult râvnit, darămite să mai şi comentezi! Şi atunci, ce să mai faci ca să te ţii în priză?

   Cât despre lipsa articolelor de pe blog... ce aş putea să spun? Nimic interesant! Idei am, dar nu mai găsesc motivaţia de a aşterne cuvintele pentru voi! M-am transformat într-un egoist! În plus, m-am tot gândit: pentru ce scriu pe acest blog? Pentru faimă? Nici pe departe... nu caut preamărire. Pentru bani (doar există acele zvonuri că din blog scoţi bani frumoşi)? Neaaaah! Nu scot un şfanţ din asta! Fac lobby pentru ceva anume? Nici asta! Îi las pe cei avizaţi să se ocupe de asta. Atunci ce m-ar mai putea motiva? Doar ideea că cele scrise de mine ajută cititorul într-un fel sau altul...

   Online-ul e bun, dar până la un anumit punct! Norocul meu este că urmăresc un grup de persoane (bloggeri adevăraţi, nu ca mine) care scriu „altfel” şi postează „altceva” încât să mă facă să mai arunc un ochi prin virtual. Şi ca să nu fie cu supărare, mai sunt câteva persoane cu care pot purta o „altfel” de conversaţie!

   Dragă online, sunt prezent, dar totuşi absent! Azi aleg să mă bucur de viaţa din offline, de căldura soarelui, de gustul unei beri, de savoarea unei îngheţate, de aroma unei cafele... nu doar de imaginea acestora! Poate că mâine mă voi întoarce la tine... dar până atunci prefer să stau!

Toate la timpul lor

   Când eram un adolescent naiv, îmi doream să înţeleg anumite lucruri ce nu îmi dădeau pace. De exemplu, sătul de liniştea şi monotonia oraşului natal, căutam să fiu cât mai mult plecat de acasă. Alteori, nu înţelegeam de ce aleargă oamenii cu atâta înfrigurare să fie înconjuraţi de semenii lor pentru ca, la un moment dat, să dispară din peisaj pentru a căuta singurătatea. Odată, nu ştiam a preţui clipa. Plin de energie şi zorit mai mereu, mă gândeam că am tot timpul înainte pentru a „prinde” o altă clipă care să merite a fi trăită. Nu-i înţelegeam pe cei care îmi spuneau să-mi temperez avântul şi să meditez mai mult înainte de a face sau spune ceva... Acum, timpul trecând, încep să pricep, puţin câte puţin, multe lucruri care atunci nu le înţelegeam, nu le vedeam!

   De fiecare dată când mă întoc acasă, parcă-i paradisul. Nu aş putea spune că mă distrez super-tare, făcând mega-petreceri... mă încântă revederea cu părinţii, fraţii, nepoţii... cu neamurile, cum s-ar zice! Pe lângă aceste lucruri, mă bucură nespus de mult liniştea străzii unde odată băteam mingea, cei patru pereţi unde mă odihnesc de fiecare dată, orice colţişor din curtea copilăriei mele.

   Acum înţeleg valoarea unei clipe... am înţeles că sunt vorbe, gesturi sau sentimente care, dacă nu sunt trăite la momentul potrivit, nu mai au aceeaşi valoare. Am înţeles că sunt clipe care trebuiesc prelungite cât mai mult, în lentoare, pentru a le savura cât mai mult... şi dacă odată nu stăteam pe gânduri când spuneam sau făceam ceva, acum cântăresc de două ori orice vorbă pe care o spun sau orice gest pe care îl fac.

   Tot acum înţeleg că uneori este nevoie să mai stăvileşti viteza ritmului cu care îţi trăieşti viaţa... acum ştiu de ce este nevoie să te retragi într-o oază de linişte, să fii doar tu cu tine... sunt acele momente în care trebuie să porţi o discuţie cu tine, să îţi ţii morală, să te îmbărbătezi sau doar să plângi... toate acestea pentru a fi destul de determinat ca să iei decizii ce ţi-ar putea schimba viaţa!

   Timpul care a trecut peste mine m-a făcut să înţeleg acele lucruri de neînţeles... şi abia acum realizez că, oricât m-aş fi străduit atunci, nu le-aş fi înţeles. Pentru că unele lucruri sunt menite să fie înţelese doar prin lecţii de viaţă.

   Oare cât timp va mai trece până când voi înţelege rostul lucrurilor de neînţeles de acum? Tot ceea ce ştiu este că, dacă vreau să le înţeleg vreodată, va trebui să am răbdare cu mine. Vorba ceea, toate la timpul lor!

"Timpului i-am dat măsură, sperând să ştiu când trece, iar el, năzdrăvanul, s-a dus ca o părere." Mariana Fulger