18 septembrie 2015

NU DERANJA FERICIREA ALTORA!



De câte ori nu v-au uitat prietenii când v-a fost greu? De câte ori nu aţi uitat de prieteni? De câte ori nu i-aţi înjurat? De câte ori nu aţi fost înjuraţi? Ori, ca să fie calea de mijloc, de câte ori nu aţi auzit de astfel de întâmplări? Câte prietenii frumoase nu s-au terminat pentru că cineva „a uitat” să bage în seamă ori să ajute pe altcineva? Eu ştiu că am fost pus în toate din aceste ipostaze.

Ştiţi care este unul din motivele cele mai întâlnite pentru care se întâmplă aşa? Fericirea! Da, exact! Fericirea unuia dintre ei. Paradoxal, nu? Vă mai amintiţi în ce circumstanţe au dispărut prietenii? Nu cumva trăiau dragostea cea mare? Ori sosirea unui copil a schimbat lumea lor?

Şi tu, în astfel de momente, ai pretenţia să abandoneze astfel de clipe pentru a plonja în marea ta de probleme? Hai să fim serioşi! Eu unul n-aş face asta! Cel mult, aş putea ca, în clipele de repaus, aş putea să adresez aşa, formal, întrebări de genul „Ce mai faci?”, „Ce noutăţi mai ai?”, „Cu ce te mai lauzi?”, sperând ca aceste întrebări să nu nască răspunsuri monstruase, interminabile, încărcate cu toate problemele ce le-ai adunat de când nu am mai povestit. Nu, cu siguranţă n-aş vrea aşa răspunsuri! Gândeşte-te la fericirea ce o trăiesc şi oferă-mi un răspuns scurt, protocolar, în care poţi, cel mult, să-mi dai de înţeles că ai avea nevoie de sprijin.

Cândva, comportamentele fericiţilor mi se păreau atât de deplasate, încât nu îi înţelegeam! Apoi, întâmplările m-au pus în postura de a fi înjurat! Şi abia atunci am înţeles că nu poţi să-ţi verşi supărările în lumea fericiţilor! În această lume orice lucru este posibil, miracolele sunt lucruri ordinare iar zâmbetele nu dispar, nici chiar în somn. Acolo sunt primiţi doar oamenii optimişti! Şi, pentru că este un lucru de o valoare inestimabilă, nimeni, niciodată, nu-ţi va da din fericirea sa de bună voie. Dacă vrei să găseşti fericirea, caut-o în tine, în lucruri, în natură, caută oriunde altundeva, dar nu îndrăzni să o cauţi în lumea celor fericiţi!

7 august 2015

(de)maturizarea



Aş fi avut atâtea să vă povestesc… V-aş fi spus despre idealurile mele, despre cum se duc oameni din jurul meu în ceruri, deşi nu le era rândul, poate v-aş fi spus şi o istorioară din care să învăţaţi ceva... Din când în când, m-apucă vrednicia, deschid un word şi mă pun pe treabă. Apoi, mă gândesc: „La ce rost? Pe cine vreau să impresionez? Cu ce ajută cuvintele mele?” Aşa că îl salvez în folderul cu scrieri şi-mi văd de viaţă.

Căci, de la o vârstă, nu te mai agiţi să-i impresionezi pe toţi, încetezi să mai dai sfaturi oricând şi orişicui, nu mai ai răbdarea să fii atent la poveştile multora, prostia (aşa cum ai învăţat s-o defineşti) te lasă rece, răutăţile parcă nu se mai lipesc aşa uşor de suflet şi evenimentele nefericite le trăieşti în tăcere! Cât despre bucurii, de ce le-ai împărţi cu toţi? Doar ca să-i faci să te invidieze? Dacă n-au fost lângă tine la rău, de ce ar fi la bine? Aşa că înveţi să-ţi restrângi cercul de prieteni doar la persoanele care sunt mereu lângă tine, indiferent de vreme, stare sau situaţie.

Ai făcut atâtea prostii încât, dacă mai faci una-n plus, chiar că nu mai contează iar judecata altora este egală cu zero! Aşadar, arunci la înaintare indiferenţa când dai de mizerii şi începi să apreciezi din ce în ce mai mult pe cine ai reuşit să aduni în jurul tău, dar şi momentele de bucurie pe care le împărtăşiţi! În anumite momente, realizezi că viaţa e scurtă şi, pentru o vreme, cauţi să te scoţi de la ea tot ce este mai bun. Pentru o vreme... apoi uiţi şi iar începi să calci pe tiparele omului contemporan! Vezi că oamenii nu rezonează aşa cum ţi-ai dori, scopurile tale diferă de ale lor şi renunţi la ei... uşor! Timpul tău e prea preţios ca să-l acorzi oricui! Înveţi să nu mai răspunzi la toate provocările, ripostezi doar atacurilor care ţintesc spre ceea ce contează cu adevărat pentru tine şi vezi că, într-adevăr, vorba dulce mult aduce! Mai mult decât orice altceva! 
             Aş zice că asta ar fi definiţia maturizării! S-o purtăm cu zâmbetul pe buze!

17 iunie 2015

LEHAMITE...


Văzut poliţişti comunitari care se dau zmei şi o dau în bară din lipsă de minte, în timp ce “paşnicii” cetăţeni, de altfel oneşti până în măduva oaselor, jură pe toţi sfinţii că ei au fost mai cuminţi ca Papa...

Văzut adunătura aia de oameni care zace în cocina numită Parlament, care se cred zei, înspăimânaţi totuşi de o simplă celulă sau la auzul cuvântului DNA...

Văzut bătăi crunte în trafic pe motiv că s-a folosit claxonul, vorbe grele de ocară între pietoni şi biciclişti, pe motiv că unul dintre ei nu şi-a respectat dunga de mers, oameni care, în goana după un leu în plus, calcă pe cadavre, în timp ce alţii “cerşesc” bani pentru ca un copil să mai poată avea şansa la o copilărie normală… şi vine un un barosan de barosan care sfidează orice logică: se dă cu barca pe lac, beat mort fiind, provoacă o tragedie şi spune că, după ce a făcut accidentul, s-a pus să bea, şocat fiind de întâmplare…

Văzut tot mai mulţi experţi, sfătuitori de nădejde în orice domeniu, foarte vocali de altfel care, dacă ar avea puterea-n mâini, ar rezolva într-o clipită orice problemă. Am impresia că, într-un final, până şi prostul satului va avea oportunitatea să aibă un cuvânt de spus... în timp ce oamenii care ar putea face o diferenţă se retrag ruşinaţi sau chiar umiliţi!

Să mai continui? Simt că, orice aş încerca să fac, aceste întâmplări „minunate” se lovesc de mine. Parcă le atrag ca un magnet. Ici-colo mai văd câte-o persoană care face un gest minunat şi cumva mă ajută să nu-mi pierd de tot speranţa în oameni! Mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni de acest fel. Ştiu că sunt acolo... dar cândva, undeva, lovindu-se de indiferenţa, mitocănia sau laşitatea altora, au preferat anonimatul şi liniştea lumii pe care şi-au construit-o!
Nici pe plan personal nu merge nimic cum mi-aş dori. Mai mereu se găseşte cineva care să fie nemulţumit de ceva ce am făcut sau n-am făcut. Am dat de oameni care consideră că, dacă i-ai ajutat măcar o dată, e musai să continui aşa, orice refuz fiind de neacceptat. Şi... nu ştiu cum se face, dar când cer cuiva ajutorul, nu se poate (că doar n-o să spună că nu se vrea)! Despre iubire, numa’ de bine... doar pronunţând cuvântul şi mă pufneşte râsul. Am devenit irascibil, nu-mi mai pot organiza timpul la fel de bine, nu mai reuşesc să mă concentrez şi cea mai mare calitate pe care cred eu că o am, răbdarea, se pare că s-a cam terminat. Cumva, toate astea au umplut paharul încet-încet.

Aş vrea ca timpul să se oprească! Aş avea nevoie de izolare, fără niciun zgomot, fără oameni, fără nicio influenţă. Vreau să mă detaşez de toate, să-mi fie dor să privesc oamenii, să văd bunătate în fiecare din ei. Oriunde m-aş uita, văd ură, ipocrizie, letargie, indiferenţă, spălare de creier, îndobitocire şi nedreptate.
Bine, citind şi recitind ce am scris, văd că am exagerat. Nu e ăla necurat atât de negru. Ştiu că o mică escapadă, departe de toate acestea, într-o linişte totală, mă va readuce pe linia de plutire. Până atunci, scuzele de rigoare pentru cei care au primit sau vor primi bobârnace de la mine! :D

8 mai 2015

Oamenii şi stima de sine

Scriam prin 2013, articolul acesta. Ei bine, acolo am uitat să amintesc faptul că cea mai aspră judecată pe care o facem este asupra propriei persoane. Da, suntem cei mai înverşunaţi critici în ceea ce priveşte modul în care gândim sau acţionăm... pentru că, nu-i aşa, cunoaştem toate circumstanţele care au dus la acea situaţie, care nu este pe placul nostru. Adăugând la asta câteva persoane care să ne judece constant şi avem reţeta perfectă despre cum să distrugi stima de sine a unei persoane. Pe nesimțite, se strecoară în suflet îndoiala, se duce pe apa sâmbetei moralul și ajungi la concluzia că faci umbră degeaba pământului.
Stima de sine este foarte importantă. Când o ai, poți cuceri lumea. Lipsa ei te poate duce în cele mai negre scenarii. Se construiește greu, în timp și, în mod ironic, poate fi foarte ușor spulberată. Am cunoscut sentimentul de neputință, știu ce înseamnă să crezi că nu ești bun de nimic, să porţi povara neputinţei zi de zi, însă am reușit să trec peste toate acestea. Cineva, cândva, a realizat că am nevoie de o mână de ajutor și a spus vorbele potrivite, la momentul potrivit.
Cunosc oameni excepționali, cu un suflet minunat, bogaţi spiritual, care pot aduce o schimbare în acest haos ce ne înconjoară dar care, având o stimă atât de scăzută, preferă anonimatul. De teamă să nu fie judecaţi, tac, se ascund, lăsând oameni de doi bani să se afirme! De fiecare dată când le spun cât de minunați sunt, ce lucruri frumoase pot face pentru cei din jur, primesc același răspuns: " - Exagerezi!". Mi-e ciudă! I-aş lua la palme dacă aş şti că s-ar trezi. Mi-i doresc încrezători în forţele proprii, tupeişti, gata să se ia la trântă cu toţi, conştienţi fiind, că dacă-şi propun, pot să răstoarne munţii! 
Sunt mulţi oameni minunaţi care fie uită cât valorează, fie sunt sabotați, pierzându-se în anonimat! Păcat că alţii, nişte non-valori, împinşi în poziţii cheie prin diverse mijloace, simțind pericolul, ignoră regulile jocului şi lovesc sub centură pentru a scăpa de concurenţa neloială! Da, concurenţă neloială, pentru că nu poţi pune semnul egal între ei. Dacă întâlniţi astfel de oameni, nu treceţi nepăsători pe lângă ei. Daţi-le puţin din curajul vostru, oferiţi-le impulsul de care au nevoie pentru a prinde aripi! Căci, vă spun cu siguranţă, merită din plin! Cu ajutorul lor se pot schimba multe!

27 aprilie 2015

Cuvinte nerostite


Dacă ţi-aş fi spus că îmi încep fiecare dimineaţă cu tine în gând, s-ar fi schimbat ceva între noi? Dar dacă ai fi ştiut că tu ai fost în ultimul gând al fiecărei zile? Oare ar fi contat mai mult dacă în fiecare zi ţi-aş fi spus că eşti frumoasă? Crede-mă, ţi-am spus în fiecare zi! Ştii că la fiecare reîntâlnire mă îndrăgosteam de tine? De ţi-aş fi oferit luna de pe cer pentru un motiv ca să te aştept, ai fi acceptat?

Câte alte cuvinte aş mai fi putut rosti... De câte alte promisiuni aş fi fost capabil.... Unele dintre ele ţi le-am spus timid, cu jumătate de gură, de multe ori în momente nu tocmai potrivite sau învăluite în umor. Însă sunt convins că ai conştientizat ce se întâmplă între noi. Poate nu în totalitate, dar suficient cât să îmi ştii poziţia faţă de tine.
M-am oprit. Nu am obosit! Dacă aş şti că perseverenţa ar da roade, aş continua în acest fel mult timp de acum înainte. Mulţi ar spune să nu renunţ atât de uşor, să lupt pentru ceea ce-mi doresc, să cred cu tărie că toată această poveste va avea un final fericit... însă am urmărit acest vis de prea mult timp şi ştiu că este unul sortit pieirii. Pentru că, într-o poveste de dragoste, karma îşi are locul doar la început de drum!

10 februarie 2015

Aşa se agaţă, fraiere!




Nici nu ştiu cum să încep... pentru că încă nu-mi pot imagina cum pot unii să gândească (mai bine zis, să nu gândească). Să fac un intro, pentru a mă înţelege mai bine. Călătoresc mult cu mijloacele de transport în comun (n-am maşină iar vremea nu e tocmai prietenoasă pentru mersul pe bicicletă). În principiu, extrem de rar mă aşez pe scaun, chiar şi atunci când sunt goale scaunele. Prin urmare, într-una din astfel de zile, mă sui în Expres 1 pentru a mă duce la lucru, mă pun pe coridor, între scaune (pentru cunoscători, în spatele aparatului de compostat biletele) şi îmi arunc privirea la oamenii ce călătoresc alături de mine. Undeva în faţa mea, pe partea dreaptă, aşezat pe un scaun, un tânăr... să fi avut undeva la 30 de ani, zic. Cu telefonul în mână, frunzărea pe facebook. Şi scroll, scroll, scroll... stop pe o poză, share! Încă o dată! Scroll, scroll, scroll... stop pe o altă poză, alt share! Stooooop! NOTIFICARE! Verifică... Se întoarce iar pe peretele principal şi iar cu scroll-ul! Share! Se răzgândeşte repede, intră pe persoana care i-a dat like, fuge la mesaje, apoi se pune să caute prin pozele din telefon (de la distanţa la care eram am văzut flori, care mai de care mai colorate). Ezită asupra uneia. Trece mai departe... şi dă cu degetul mai departe, spre stânga... se decide cu greu să se oprească la una... şi SEND (s-a întâmplat imediat ce a plecat autobuzul din staţia de la Profi, din Calea Şagului)! Domne, nu cred că exagerez, dar omul ăla avea salvate în telefon cel puţin 101 poze cu flori, la cât scroll a dat până s-o aleagă pe cea potrivită (nici la final nu a ajuns, staţi liniştiţi). Până să cobor... scroll, scrool, scroll, share. Cât timp a mai fost în raza mea vizuală, nu am văzut să fi primit vreun mesaj (staţia de la pasarelă, înainte de gara de nord).

Acum, stând şi analizând, eu cred că persoana care a primit acea minunată floare nu era tocmai apropiată, căci altfel i-ar fi răspuns cât mai curând posibil. Prin urmare, încerc să îmi inchipui că, dacă aş aplica aceeaşi metodă cu o domnişoara cu care n-am schimbat două vorbe... oare aş impresiona-o? Fetelor, voi ce ziceţi? Impresionate până la lacrimi de astfel de gesturi?

Sfat pentru voi: dacă vreţi să primiţi flori, daţi like la postările unor astfel de personaje!

24 ianuarie 2015

Joaca de copii nu e pentru oameni mari

        C-aşa a început totul: dintr-o joacă de copii. Şi, aşa cum doar ei ştiu să construiască ceva frumos şi curat, am construit şi noi ceva asemănător: ne-am acordat încredere reciprocă, ne-am împărtăşit secrete, am făcut schimb de zâmbete, toate acestea într-o sinceritate deplină. Până la un punct. Acel punct în care unul dintre noi a vrut mai mult decât era disponibil celălalt să ofere. Aici s-a terminat toată joaca, a dispărut inocenţa şi maturitatea, cu defectele ei, a preluat frâiele, punând regretul între noi.
Am fost suficienţi de deştepţi să ne dăm seama ce vrea unul de la celălalt, dar destul de proşti încât să credem că vom putea să ignorăm la nesfârşit ceea ce dorim. Nu vom pierde ceea ce ne obişnuisem să avem. Rămân toate mesajele trimise, schimbul de melodii, privirile pline de subînţeles şi multe altele. Să avem grijă de ele.
A început cu „gud morning” şi s-a terminat cu „noapte bună”. Să trăim cu convingerea că, pentru o perioadă, gândurile noastre vor staţiona în era „gud morning” - „noapte bună...”. Eu ştiu că aşa voi face. Da, cu siguranţă am rămas doar cu lucruri frumoase. Şi dorul de noi.