22 mai 2012

Dezamăgit de oameni?


Dezamăgit de oameni? Oarecum. Cu toate acestea, cred în ei! Oricât de răi ar fi, ştiu că au un punct sensibil. Toţi... fără nicio excepţie. Însă pentru a ajunge la sufletul lor, trebuie să fii perseverent, să-ţi doreşti acest lucru. Ştiu că cea mai bună metodă este să te porţi cu blândeţe, chiar dacă nu ţi se răspunde cu aceeaşi monedă. Până şi cea mai dură rocă cedează în faţa perseverenţei apei. Aş spune că nici indiferent nu sunt faţă de ei... ştiu că ar durea prea tare şi într-o bună zi m-aş trezi singur. Mai degrabă aş spune că m-am obişnuit cu ei... cu felul lor de a fi. 

Dezamăgirea faţă de o persoană este direct proporţională cu aşteptările pe care le ai de la ea, cu încrederea pe care i-o acorzi. Şi totuşi, cum procedăm ca să fie bine? Nicicum! Această lecţie nu are un algoritm bine stabilit. Se simte, se merge pe instinct! Uneori te înşeli, alteori te ia prin surprindere! C-aşa-i omul, imprevizibil. 
S-a întâmplat să fiu dezamăgit. Şi ştiu că se va mai întâmpla. Poate azi, poate mâine. De cineva abia cunoscut sau de un vechi prieten. Poate chiar de un membru al familiei. Cred că este important să încerci a-l înţelege pe celălalt, să găseşti o explicaţie pentru felul în care a procedat. Gândesc aşa pentru că am dezamagit şi eu... cu bună ştiinţă sau fără să-mi dau seama. Dar de fiecare dată când am ştiut că voi dezamăgi, am avut circumstanţe atenuante. 

Să nu mai cred în oameni? NU! Fără ei... eu ce aş mai însemna? Cum aş şti dacă fac bine sau rău dacă nu aş avea un termen de comparaţie? Cum m-aş mai putea dezvolta dacă nu aş avea dorinţa de a călca pe urmele unei persoane pe care o apreciez? Şi pentru că ţine de alegerile pe care le fac, aleg să am încredere în ei, deşi mă mai dezamăgesc câteodată.

19 mai 2012

Alegerile mele


Azi aleg să fiu puternic. Pentru tine... Nu contează că, poate, am nevoie de sprijin! Poate azi singurătatea m-a cuprins mai mult ca ieri... dar nu, tu nu trebuie să ştii asta... pentru că tu ai mai multă nevoie decât mine. Eu... am învăţat mai repede cum să trec peste probleme. Azi ştiu că nu trebuie să caut o mână care să mă ajute... eu trebuie să fiu cel care o întinde.

Azi aleg să fiu puternic! Trebuie să fiu... De două ori! Şi eu am nevoie de mine...

Azi aleg să zâmbesc... chiar şi unui necunoscut. Azi vreau să las soarele să-mi mângâie obrazul. Azi vreau să fac o nebunie. Azi vreau să alerg, să las patul nefăcut, să flirtez cu fata ce stă lângă mine în autobuz, să mă plimb fără nicio direcţie, să visez, să mănânc ceva condimentat, să mă uit la un film aiuristic, să fumez, să beau ceva cu multe grade, să-l întreb pe cel ce trece pe sub balcon: „Ce mai faci?”... poate că nu o să le fac pe toate, dar azi vreau să mă bucur de viaţă, de esenţa ei!

Azi... vreau să iubesc. Simplu. Las deoparte ura, gelozia, invidia, indiferenţa, frustrarea şi nepăsarea. Nu am timp de ele azi... sunt prea ocupat cu celelalte! Vreau să mă bucur de ceea ce am. Pentru că e cea mai bună alegere. Nu ştiu ce va fi mâine... dar dacă mă voi trezi cu aceste gânduri în fiecare zi, ştiu sigur că va fi bine.
Cum se zice: my life, my choices, my rules, my attitude? La mine prinde de minune.


14 mai 2012

Schimbarea – o iluzie de moment

De câte ori te-ai împiedicat şi ai realizat că trebuie să fii atent/ă la paşii pe care-i faci? De câte ori te-a prins profesorul cu lecţia neînvăţată şi ai promis solemn că aşa ceva nu se va mai întâmpla? De câte ori ai fost dezamăgit/ă şi ai hotărât să îţi schimbi radical atitudinea şi să acorzi o mai mare atenţie celor cărora le acorzi atenţia? Cam de câte ori ţi-ai promis ţie, după lungi monologuri, că trebuie să te schimbi, nemulţumit/ă fiind de viaţa ta? Şi cam de câte ori nu ai făcut aceleaşi greşeli?

Asta am făcut şi eu... am încercat să mă schimb, să-mi schimb atitudinea, felul de a privi oamenii, modul de interacţiune cu ei, am alungat unele gânduri şi am forţat alete să îşi găsească locul în mintea mea... de fiecare dată când am fost nemulţumit de mine, mi-am făcut morala cuvenită, urmată instantaneu de promisiunea schimbării. 

Însă ceea ce am descoperit, cel puţin la mine, este că nu mă pot schimba! Oricât de mult am încercat să fiu „rău”, nu pot. Ori de câte ori mi-a fost cerut ajutorul nu am ştiu să spun nu, chiar dacă asta însemna să îmi încurc propriile planuri. Am ajutat chiar şi acele persoane care, nu cu mult timp în urmă, au dat dovadă că nu meritau ajutorul meu. Am ajutat chiar persoane pe care abia le cunoşteam. A dispărut acea promisiune făcută, nu demult, de a nu lăsa garda jos.

Am crezut, la un moment dat, că m-am schimbat. Mă vedeam mai hotărât, pusesem determinarea în prim plan şi încercasem puţin din gustul egoismului... dar n-a ţinut. Acum privesc deopotrivă la cel ce eram odată şi la cel de azi şi nu observ diferenţe. Aş putea zice că am devenit mai docil, că am învăţat să simplific lucrurile, că nu mai caut să despic firul în patru, că nu mai răstălmăcesc vorbele şi gesturile nimănui. Am învăţat să accept persoanelor din jurul meu aşa cum sunt, cu calităţile şi defectele lor. Nu le mai cer să se schimbe... pentru că, dacă eu nu mă pot schimba, de ce aş avea pretenţia ca alţii să se schimbe pentru mine?

Concluzia? Nu cred în schimbarea omului decât în situaţia în care ceva deosebit i se întâmplă. Eşti şi vei rămâne aceeaşi persoană, omul care s-a format cu mulţi ani în urmă. În rest, sunt doar păreri, nimic mai mult. Poţi, cel mult, să mimezi schimbarea!