30 ianuarie 2014

Nemulţumiri legate de R.A.T.T.



Nu ştiu dacă voi ştiţi, dar eu nu posed maşină. Nici biţiclă. Nici role. Sunt sărac, ce să fac. Şi, pentru că n-am astfel de mijloace de locomoţie, mă dau mai mereu cu mijloacele de transport în comun. Acolo, desigur, găseşti lume. Mulă lume. Lume pestriţă. Iar dacă-i pestriţă, găseşti şi comportamente pestriţe. Unele, într-o societate normală, sunt acceptabile, altele nu. Prin urmare, să vă povestesc ce mă deranjează la unii oameni care circulă cu mijloacele de transport în comun în Timişoara (nu ştiu în alte oraşe cum este, că doar prin Bucureşti m-am mai plimbat cu ele, iar acolo am folosit mai mult cârtiţa, adică metroul).
1. Ştiţi momentul acela când trebuie să coborâţi din autobuz şi la uşi aşteaptă gloata, pregătită să urce? Şi dai să cobori, dar realizezi că nu ai pe unde, pentru că toţi cei ce vor să urce s-au pus în calea ta! Câteodată, nu păţeşti numai asta. Te apostrofează că vrei să cobori, dau năvală peste tine, te înghiontesc: să urce ei şi apoi ai voie să cobori. Eu, când mă văd pus în situaţia asta, am instant un acces de furie. Desigur, o furie interioară. Şi-mi imaginez, într-o fracţiune de secundă, cum să-i pedepsesc pe toţi cei care stau în uşă şi se holbează la mine. Mai că-mi vine să le spun: hai, urcaţi voi... o să mă dau jos la ultima staţie, dacă pot! Ce nu pricep la acest comportament este de unde atâta grabă. E vreun premiu ce îi aşteaptă acolo, în autobuz? Probabil că încă n-au realizat că acel autobuz nu pleacă până nu se suie toţi, dacă mai este loc. Când mai sunt câteva locuri libre pe scaune, hai că înţeleg. Dar când sunt toate ocupate?!? Nu-i înţeleg şi pace!
2. Aglomeraţie maximă! Lumea stă claie peste grămadă! Mai că se pupă unul cu altul. Vezi câte unul de are atâta spaţiu pe lângă el de zici că şi-a cumpărat acel loc, are vreo boală cronică ori pute! Când colo, ce să vezi? Are vreun rucsac îndesat la maxim pe care îl poartă în spate. Şi aşa se fâţâie în stânga şi-n dreapta, de zici că nu mai e nimeni pe lângă el. Dar nici ars pe rug nu-l dă jos! Bine măi, tolomacule, de ce nu-l laşi jos, lângă picior, ca să faci puţin spaţiu? Sau ţine-l în mână, pe lângă corp, dacă ţi-e teamă că se va murdări. Sigur se face loc pentru încă 2-3 persoane. E clar: nu i-a plăcut geometria...
3. Limbajul. Nimic nu-i mai plăcut urechilor să auzi oameni care şi-o scot din gură şi şi-o bagă... Molfăie la ea de zici că-i gumă de mestecat! Dar staaaaai, că nu vorbim numai de masculi. Să vezi „madamele”... e şi mai cool! Şi mă întreb: oare nu le crapă obrazul de ruşine? Ştiu şi eu s-o dau în limbaj suburban, dar să fiu în mediul propice. Iar în mijloacele de transport în comun sunt cele mai NEpropice medii! Zău de pot găsi o explicaţie pentru asta. Bun simţ = ZERO!
4. Şoferii. Daaaa, chiar ei, zeii autobuzelor! Nişte fantastici! Cum să nu-i iubeşti? Gonesc prin oraş ca la raliu, manevre de F1 în trafic, frâne puternice... de zici că se plimbă cu un Tico, nu cu ditai hurdughia plină de oameni. Şi când le atragi atenţia, aşa se supără pe cel ce-a îndrăznit să-l certe de zici că opresc autobuzul acolo şi îl va da jos. Ori se supără şi opresc cursa. Cum fac şi ăia mici, dacă le iei jucăria. Mai sunt acei şoferi „minunaţi” care, deşi au închis uşile şi văd oamenii întârziaţi cum bat la porţile autobuzului, nu deschid uşile nici de le pupi tălpile. Greu mai e să apese de două ori pe butonul ăla magic...
5. Să povestim şi de călătorii care se cred zei. Prin toamnă, am aşteptat după autobuz vreo jumătate de oră, cu toată că pe graficul orar trebuia să vină de două ori. Soarta, mi-am zis. Traficul era groaznic. În plus, era imediat după o ploaie mai zdravănă. În sfârşit, vine, mă urc şi... deodată se porneşte o doamnă respectabilă să-l certe pe nenea şoferul că a întârziat, de am zis că-l şi bate. Săracul, încerca din răsputeri să-i spună că e traficul infernal, dar era-n zadar.
Cam astea ar fi plângerile mele din viaţa asta, a transportului în comun. După cum vedeţi, n-am zis despre cei fără de bun simţ, care uită să cedeze locul celor mai în vârstă, bolnavi, copii... A cam devenit obişnuinţă printre noi. Păcat!

28 ianuarie 2014

Optimismul... o alegere!


Despre alegeri am mai vorbit pe aici. Şi una dintre ele este despre modalitatea în care alegem să ne trăim viaţa de zi cu zi, de cu bună dimineaţa până seara, târziu. Este vorba de alegerile pe care le facem cu privire la modul în care reacţionează fiecare la acţiunile sau inacţiunile persoanelor cu care ia contact.


Şi, înainte de a da drept exemplu alte persoane, încep cu mine. Cu ceva timp în urmă, aveam un prost obicei: trăiam cu impresia că, la locul de muncă, eu lucrez cel mai mult dintre toţi. Şi această frustrare o duceam acasă, continuând victimizarea. Cu toate că mi s-a spus să-mi schimb acest comportament de nenumărate ori, cu greu am reuşit să realizez că tot ceea ce fac este să mă încarc cu energie negativă şi s-o răspândesc altora, bineînţeles. Aşa că am considerat că ar fi mai potrivit să caut latura bună a oricărei situaţii dificile. Prin urmare, oricât de grea ar fi fost ziua respectivă, mi-am impus ca, la sfârşitul programului de lucru, să pun şi problemele în repaus, să nu le mai car după mine, acasă. Garantat vă spun că se schimbă multe dacă veţi proceda aşa.
Văd (aproape) în fiecare zi oameni frustraţi. Străini, colegi de lucru, cunoştinţe, prieteni. Unii mai frustraţi ca alţii. Depinde de capacitatea fiecăruia de a se adapta acelei chestii ce-l deranjează. Frustraţi că, dimineaţa, în timp ce merg spre serviciu cu mijloacele de transport în comun, nu este pornită căldura, că ei lucrează foarte mult, în timp ce alţii nu fac nimic toată ziua, că X are salariul de două ori mai mare ca el, cu toate că nu are vechimea sau studiile lui, că vecinul şi-a luat merţan, deşi nu cu mult timp în urmă era un pârlit iar el încă n-a reuşit să-şi facă upgrade la dacie, că fiul colegului are note mai mari decât fiul său, deşi nu învaţă la fel de mult... şi aş putea exemplifica la nesfârşit. Fac acest lucru fără să gândească vreo secundă de ce se întâmplă acest lucru sau dacă este reală acea situaţie. Probabil că stă în firea lor de a fi cârcotaşi pe viaţă. Sau poate n-au avut pe cineva care să-i tragă de mânecă, să le explice că nu procedează corect şi că ar fi bine să-şi schimbe atitudinea.
În prezent, cred că am reuşit să adopt o mentalitate sănătoasă. Cu toate că aş putea să trec în stadiul acela de a fi mereu nemulţumit de ceea ce mă înconjoară, am ales să nu fac asta. Am mult de lucru? Pentru asta sunt plătit, deci pun osul la treabă. Am făcut un lucru ce trebuia făcut de altcineva? Mă bucur că cineva a avut mai multă încredere în mine decât în celălalt. Cineva nu-mi dă cu bună ziua? Probabil că nu m-a văzut sau nu a avut chef. Mă va saluta mâine. Nu mi-a zâmbit? Foarte bine! Îi zâmbesc eu. Poate se va molipsi. Prefer să înfrunt orice problemă ivită cu zâmbetul pe buze. Dacă nu pot zâmbi, cel puţin să o tratez cu calm şi cu încredere. Poate că nu-mi va ieşi întotdeauna, dar vreau ca procentul de nereuşite să fie cât mai mic.
Iar dacă cineva mi se va plânge cât de grea e viaţa pentru el, îl voi asculta şi voi încerca să-i arăt partea frumoasă a vieţii pe care o trăieşte, parte pe care a refuzat s-o vadă. O dată, de două ori, chiar de trei ori. Dacă văd că nu înţelege, renunţ să-i mai explic. Dar renunţ şi să-i mai ţin companie. De ce? Pentru că îşi transferă acea energie negativă la mine. Iar eu nu mai am chef să adun praful. Prefer aerul curat.
Ca încheiere, vă provoc să-mi răspundeţi la o întrebare: dacă aţi fi nevoiţi să lucraţi 13 zile consecutiv, de la începutul anului, cum a-ţi reacţiona?

27 ianuarie 2014

Zgârcit la vorbe



M-au întrebat oamenii de ce m-am oprit din scris. Bine, nu vă închipuiţi că au fost mulţi. Doar 2-3, acolo. Şi nu necunoscuţi... prieteni apropiaţi! Că doar nu-s vreun guru al scrierilor, gen Paler! Tuturor curioşilor le răspundeam că nu mai am chef. Idei pe care să le dezvolt, sunt. Cu cuvintele ştiu să jonglez. Mai rămâne pofta de a le pune pe hârtie. Apoi, când mă mai apuca vrednicia, apăr întrebările: Care e scopul pentru care arăt oamenilor ceea ce gândesc?  De ce mi-aş dezvălui sentimentele mele acestor necunoscuţi? Oare nu cumva manipulez părerile altora despre persoana mea? N-am reuşit să găsesc un răspuns unic, care să mă facă să uit de ele.
Însă nu numai asta mă opreşte să scriu. Am văzut cât rău poate aduce vorba. Chiar şi atunci când nu-ţi doreşti, acea vorbă, nelalocul ei, poate să stârnească adevărate furtuni. Am comis acest păcat, am fost atins şi eu de astfel de vorbe. Pentru că, nu-i aşa, din miile de vorbe, foarte puţine ajug la destinaţia dorită de tine. Oricât te-ai chinui, oricât vei gesticula, oricât de apăsat vei rosti acele vorbe, destinatarul le va lua, le va cosmetiza, le va răstălmăci în aşa hal încât te vei întreba dacă acesta a fost scopul lor. Şi va face toate astea doar pentru a le da înţelesul de care are el nevoie în momentul respectiv. Şi apoi, să nu-ţi fie ciudă? Nu era bun sfatul „Dacă tăceai, filosof rămâneai”?
Sunt oameni care ştiu să jongleze cu vorbele. Ţi le servesc frumos, printre zâmbete şi priviri calde, exact atunci când trebuie. Tu, păcălit de aspectul exterior, le sorbi pe nerăsuflate, credul. Pentru că eşti prins în acel moment special, în care ai nevoie să auzi acele cuvinte. Pentru că încă nu ai învăţat să te joci cu cuvintele. Când realizezi brutalitatea lor, e prea târziu... răul a fost făcut!
Pe de altă parte, mă gândesc că undeva, cineva rătăceşte. Şi, poate într-o frază sau poate un cuvânt norocos, găsite într-unul din articolele mele, reuşeşte să găseasscă motivaţia necesară pentru a-şi continua drumul. Acest lucru, pentru mine, ar fi idealul. Până acum, nu ţin minte să-mi fi adus vreo persoană mulţumiri pentru fraza „X” din articolul „Y”, frază care să fi scos din interiorul acesteia puterea ascunsă pe care o deţinea şi de care habar n-avea.
Deci, ce rămâne de făcut? Mai puţine vorbe, mai multe fapte, zic.