4 noiembrie 2014

Tăcere şi praf




S-a aşternut tăcerea aici... Am lăsat praful să se aştearnă. Trecând în fugă printre articole, parcă am desfăcut cufărul cu amintiri. Amintiri ale unui EU care încerca să îşi găsească drumul spre locul potrivit pentru visele lui. Şi s-au întâmplat multe de atunci... 




Nu am trăit drame, nu am fost pus la zid într-o situaţie-limită, dar cât timp nu am găsit locul care să semene cu cel visat de mine, am continuat să merg. Au fost momente în care am simţit că-mi risipesc timpul. Am avut nevoie de multă răbdare, ca să tac ori ce câte ori ceva nu îmi era pe plac, de curaj, ca să pot trece printr-o singurătate atât de apăsătoare uneori, de a nu mă lăsa pradă tentaţiilor efemere, sortite eşecului. 
Pentru asta, am învăţat să mă agăţ de orice moment care putea să dea naştere unei speranţe, oricât de mică, am acceptat fericiri temporare, am lăsat oameni în urmă, am făcut loc altora, am reuşit să pun în practică lecţia ignoranţei, am minimalizat aşteptările ce le aveam de la alţii, toate acestea pentru a mă duce în orice alt loc decât cel în care nu găseam ceea ce căutam. Şi am colindat... 
Nu am obosit, dar am simţit că e timpul să mă opresc. Am încetat să mai vânez speranţe mici, am renunţat la fericirile efemere, am cimentat cercul de oameni din jurul meu, cărora le-am acordat toată încrederea mea iar ignoranţa am ales s-o folosesc din ce în ce mai rar. Cu alte cuvinte, mi-am găsit echilibrul. Dar pentru asta, a fost nevoie de o pauză. O pauză în toate! N-am mai gândit nimic, n-am mai simţit nimic, nici de la mine n-am mai avut aşteptări. Puls zero în toate. 
Punct şi de la capăt! Închid cufărul cu amintiri, pun cheia la loc de păstrare şi las să se aştearnă din nou praful. Mă simt ca un nou-născut. Privesc spre înainte. De aici, din punctul în care mă aflu, văd o lume colorată, optimistă, plină de viaţă, un loc numai bun pentru a-i da imaginaţiei libertatea de a toarce orice vise şi, mai mult de atât, un loc ce te pune în postura de a duce la îndeplinire orice vis, cu un efort minim.
Am prins aripi!

31 iulie 2014

Despre oameni frumoși

Cum sunt în concediu și multe nu prea sunt de făcut, am pus mâna pe telecomandă și am luat la puricat toate posturile tv din grilă. Într-o seară am poposit pe PrimaTv, unde era în desfășurare emisiunea "După faptă și răsplată". Ce mi-a plăcut în mod deosebit la această emisiune a fost faptul că realizatorii au pus accent pe promovarea gesturilor frumoase, făcute de oameni simpli. Ce s-a întâmplat acolo? Sub supravegherea camerelor ascunse, oameni simpli, trecători, au fost puși la diverse încercări. Reacția unora mi-a întărit încrederea pe care (încă) o mai am în oameni. Mi-a plăcut enorm de mult faptul că, dacă majoritatea televiziunilor aleg să arunce cu noroi chiar și acolo unde nu e cazul, aici s-a promovat frumosul atât de simplu și puternic încât n-avea cum să nu te facă să încerci măcar să devii mai bun.
Da, sunt oameni frumoși peste tot! Sunt frumoși pentru că zâmbesc, iubesc sau întind o mână de ajutor fără să aștepte ceva în schimb, sunt frumoși pentru că nu răspund cu răutăți la alte răutăți, pentru că pun pe primul plan alte persoane decât propria persoana. Dar te-ai oprit vreodată să-i admiri, să-i ajuți, să-i încurajezi, să-i promovezi? Ne minunăm când cineva face un gest frumos, de parcă ar fi desprins dintr-o carte SF, dar trecem cu o ușurință incredibilă peste astfel de momente, uitându-le prea ușor. În schimb, ne concentrat atenția spre lucruri urâte mult mai mult decât ar trebui...
Da, sunt oameni frumoși...
Vă las aici una dintre emisiuni și să-mi spuneți de nu este ceva frumos :)

8 iulie 2014

Frica bărbaţilor de femeile inteligente

Am meditat la acest subiect de câteva ori, însă de fiecare dată am evitat să-mi dau cu părerea despre acest subiect pentru că este atât de vast şi ar fi atâtea aspecte de dezbătut, încât ar ieşi un mic roman. Dar încerc să comprim toate variantele care îmi trec mie prin cap, ca să nu vă plictisiţi.


În varianta brută, neşlefuită, aş spune că afirmaţia este corectă: bărbaţilor le este frică de femeile deştepte. O spun pentru că bărbatul, în măreţia lui, cel care se crede buricul târgului, nu concepe să fie jucat pe degete de o femeie. Şi decât să purceadă la luptă cu o astfel de femeie, fuge, căutând o alta, pe care să o poată stăpâni. Dar ce ziceţi de situaţia în care inteligenţa ei acceptă prostia lui, lăsându-se dominată. Tristă situaţie...
Dacă şlefuim puţin ideea, aş spune că doar bărbaţilor proşti, celor fără de ambiţie, le este frică. Pentru că, cei care au câtuşi de puţină materie cenuşie, sigur vor căuta inteligenţa, nu numai asptectul exterior al unei femei.
Pe de altă parte, inteligenţa este un factor de intimidare pentru multe persoane, indiferent de sex. Am întâlnit persoane care, deşi mintea lor torcea destul de frumos, se intimidau, pentru că nu au reuşit să-şi construiască acel tupeu care este necesar pentru a ieşi în evidenţă.
Revenind la subiect, din punctul meu de vedere, o femeie inteligentă mi se pare extrem de atrăgătoare. Nu sunt cel mai prost din curtea şcolii, nici mare geniu nu-s. Dar dacă sunt înconjurat de persoane inteligente, mă simt obligat să-mi pun în funcţiune motoraşul şi să gândesc. Am măcar atâta ambiţie să nu fiu acel „prost din curtea şcolii”.
Dacă ar fi să aleg lângă cine să-mi petrec viaţa (o femeie extrem de atrăgătoare, dar prostuţă – vedeţi ce finuţ am fost, nu? – vs. o femeie mai puţin atrăgătoare şi super deşteaptă) cu siguranţă aş alege a doua variantă fără să stau pe gânduri. Dacă aş alege frumuseţea în schimbul inteligenţei, nu va trece mult şi vor muri gândurile.
Vă rog, nu începeţi acum cu idealul... idealul meu este o femeie deşteaptă foc, frumoasă, brunetă, creaţă, să aibă sâni peste medie, să nu fie nici prea slabă, nici să se reverse... Visez frumos, nu? Uite că am găsit şi pricina pentru care nu m-am însurat până acum :))
Prin urmare, doamnelor, domnişoarelor, nu vă fie frică să fiţi inteligente şi nu faceţi pe proastele doar ca să faceţi pe plac unor masculi de care v-aţi amorezat, cărora le place să fie miezul... nu duce la nimic bun. Cumva, când vă veţi sătura de muşchiul lui, ce faceţi? Discutaţi despre biscuiţi? Ori când veţi vrea să discutaţi despre suflet, cum îl integraţi în conversaţie? Cu siguranţă se va ajunge tot la afurisiţii ăia de biscuiţi...

2 mai 2014

Despre omul frumos...

Am un amalgam de gânduri pe care aş vrea să vi le spun, toate având un numitor comun: omul frumos! Însă mi-a fugit inspiraţia şi nu le pot contopi într-un articol uniform. Vi le las aici, poate faceţi voi conexiunea favorabilă.
În mine fiecare din noi există există acea dorinţă de a contribui la o lume mai bună. Şi fiecare din noi contribuie la asta, chiar dacă nu realizează acest lucru. Un zâmbet, o mână întinsă, o vorbă, un gest, făcute în necunoştinţă de cauză, la momentul oportun, pot cântări foarte mult. În naivitatea mea cred că orice om, chiar şi cel mai rău, are în el ceva bun, care să fie de folos pentru a face o lume mai frumoasă. Naivul din mine crede că, deşi te-a rănit constant, dacă răspunzi cu bunătate acelui om, vă ajunge şi el să facă lucruri bune, chiar dacă nu în dreptul tău. Nu contează! Ai reuşit să determini acel om să facă un lucru frumos iar asta să-ţi fie recompensa ta.
Îmi plac oamenii frumoşi... hei, dar cui nu-i plac? Mă bucur enorm când mai descopăr câte unul, chiar şi online. Îi urmăresc cu interes activitatea, cuvintele pe care le scrie, faptele pe care le face sau încearcă să le facă. Jos pălăria pentru aceştia! Şi dacă pot să ajut cu ceva, o fac cu cea mai mare plăcere. Dar dacă tuturor ne plac oamenii frumoşi, oare cu ceilalţi ce să facem? Să-i izolăm? Eu zic să-i luăm pe lângă noi, să le arătăm ce au de pierdut.
Cele mai multe grozăvii se întâmplă atunci când reacţionezi din impuls la răul ce ţi se face. Ţi se dă o palmă, trebuie să întorci „favorul”. Tânăr fiind, cu simţul răbdării rătăcind, am făcut astfel de grozăvii. Mai târziu, m-am trezit că nu trebuia să procedez aşa. Au apărut regretele, mustrătile de conştiinţă... Uneori, acestea au fost tardive. Alteori, am avut norocul de a primi o a doua şansă. Treptat, am învăţat să-mi controlez emoţiile, să las chiar noaptea să treacă (chiar este un sfetnic bun) şi apoi să văd dacă mai merită răzbunarea. Renunţ la răzbunare şi pentru că: 1. un om bun nu se pretează la fapte rele; 2. răspunde cu bunătate la răutate că să poţi spera că-l vei putea readuce acel om pe calea cea bună! De obicei, când ştii că faci cuiva o nedreptate, aştepţi de la acea persoană răzbunare. Şi oare cum te-ai simţi să vezi acea persoană că te ajută, chiar dacă nu ai fost corect faţă de ea? Nu-ţi crapă obrazul de ruşine? Eu unul aş intra în pământ de ruşine.
În concluzie, fii un om bun, chiar dacă ţi se pare că nu ai nimic de câştigat din asta. Crede cu tărie că toate aceste fapte bune îţi vor fi răsplătite, mai devreme sau mai târziu. iar de vor fi răsplătite prea târziu, să te consoleze gândul că ai contribui la crearea unei lumi mai bune!

23 aprilie 2014

Cum ar fi dacă...

E o regulă nescrisă care spune că bărbatul e acela care trebuie să alerge în căutarea unei perechi iar femeia este cea care deţine puterea de a alege din masculii ce-i dau târcoale. Şi dacă aşa stă treaba, el, bărbatul, face ceea ce ştie el mai bine pentru a intra în graţiile prăzii sale: cadouri, vorbe dulci, invitaţii în oraş, fiecare după ştiinţa lui. Şi totuşi... cum ar fi dacă s-ar inversa rolurile? Să fie femeile vânătorii şi bărbaţii cei care aleg? V-aţi imaginat vreodată aşa ceva? Azi, eu asta am făcut.
Tu, femeie, să te văd în ipostazele astea....
- un mascul ce trece pe lângă tine şi-l abordezi astfel: „Hey, sexy, ce faci? Ai prietenă? Îmi dai şi mie numărul tău de telefon?”.
- la terasă, stând cu prietenele, să te duci la masa alaturată, să te aşezi lângă el, şi să-i spui nişte vorbe de duh?
- în club, el stă atârnat pe-un scaun, la bar... şi vii tu, draga de tine, te pui lângă el şi îi ordoni barmanului să-i ofere masculului o bere, care să vină cu vorbele: „Ce faci, păpuşule, eşti singur pe aici?”.
- tot în club, el să fie înconjurat de fete, cu care râde, dansează, le îmbrăţişează, iar tu să îl sorbi din priviri, neştiind dacă e solo sau cu vreuna din maimuţele care-l înconjoară. Oricum, toate sunt mult mai urâte decât tine... Cum te bagi în seamă?
Cum ar sta treaba pe facebook? Totul ar începe cu un add. Să mă pomenesc cu cereri de prietenie de la domniţe necunoscute, să le accept şi să înceapă show-ul. Like-uri nenumărate la poze, la orice prostie ce o postez, comentarii care mai de care mai originale, abordare pe privat, invitaţie la cafea... ce mişto! :D
Şi, ca să mergem până la capăt cu schimbul de roluri, femeia trebuie să vină cu maşina pentru a-l scoate în oraş, obligatoriu cu un braţ de flori, o ciocolată, ceva... ca mai apoi să dea un tur de oraş, să-l scoată la o cafea, suc sau ceva de genul, numai în locurile lui preferate! În cazul în care are de ales între a ieşi cu prietenele sau cu el, să nu ezite în a le lăsa pe acestea baltă în favoarea lui... că doar cu ele mai poate ieşi şi după ce-l prinde.
Să mergem mai departe. Ajugem la partea cu sexul. Ea vrea, el vrea. Locaţie intimă. Pupături nenumărate, de sar scântei. Mâinile se plimbă pe unde nu trebuie. Şi vine el, îi trage mâna, zicându-i: „Mai uşor... să nu ne grăbim!”. După ceva timp, el se decide s-o viziteze la domiciliu. Ea se gândeşte că acum e ACEL moment. El, speriat de gândul că va fi doar o aventură, îi va respinge toate încercările... cu aceeaşi replică: „E prea devreme!”. S-o mai lase puţin să fiarbă.
Încercaţi să vă imaginaţi următoarea scenă: cei doi privesc un film romantic, lacrimogen... iar el, pătruns de film, începe să plângă în hohote! Să vă văd, dragelor, cum îl luaţi în braţe, îl alintaţi... că doar voi sunteţi cele puternice.
La final, să fie cererea în căsătorie. Să văd femeia cum îşi stoarce neuronii ca momentul să fie ca la carte, să-l impresioneze în aşa hal încât să nu fie niciun dubiu în ceea ce priveşte răspunsul.
Ce frumos e să fii femeie...

5 februarie 2014

Bătălia generaţiilor



Ce părere aveţi despre noua generaţie? Aşa-i că s-au înmulţit proştii? Şi agramaţii? Şi nesimţiţii? Şi... şi... şi...? Despre noua generaţie, noi, cei născuţi înainte de revoluţie sau imediat după ea, trăim cu impresia generală că nimic bun nu va ieşi din noul val. Oameni ai internetului, într-o majoritate covârşitoare, care nu au habar de bucuria de a bate mingea în spatele blocului până înnebunesc locatarii, n-au jucat „ţările”, „v-aţi ascunselea”, „şotron” sau multe alte jocuri offline. Online-ul le-a acaparat viaţa. Cu toate că au acces mult mai rapid la informaţii, nu valorifică defel acest avantaj imens. Noi, cei care am descoperit internetul când se instalase deja ceva maturitate în noi, vedem în noul val personaje agramate, ce-şi share-uiesc iubirea online, servesc o cafea online, stau la petreceri pe reţelele de socializare, discutând cu personajul X, care e la mii de kilometri, ş.am.d. Şi ce suntem tentaţi să facem? Să-i judecăm! Şi-i judecăm aspru! Pentru că nu putem să realizăm cum o generaţie ce are atâtea facilităţi poate da naştere unor nătângi, proşti, tembeli, nesimţiţi şi idioţi!
Eu, cel ce face parte din vechea generaţie, mă lipesc acestor persoane care judecă. Şi mi-aş dori să se producă un clic la aceşti copii, până nu e prea târziu. Pe de altă parte, încerc să caut o explicaţie pentru situaţia aceasta. Caut să le înţeleg apatia pentru offline, pentru incultură, pentru tot ceea ce mi se pare greşit. Instantaneu, gândul fuge la copilăria mea. Retrăiesc momentele, de neexplicat pentru bunica mea, când plecam la discotecă la ora 9 – 10 seara! „La ora asta tu pleci în oraş? Vrei să te bată vagabonzii?”. Câte reproşuri legate de ora sosirii primeam (şi nu era chiar o oră târzie, credeţi-mă... nu ştiu să fi stat mai târziu de 1, în cazuri excepţionale, 2 noaptea). Degeaba îi explicam că, după mine, în discotecă rămâneau şi chiar şi fete care ajungeau la 3 – 4 noaptea,... era în zadar efortul meu de a o convinge că nu-s un copil rău, pentru că în timp ce eu consumam o bere, alţii consumau navete de bere... Ea ştia că un copil cuminte se pune la somn la ora 10, ia numai note de 10, citeşte multe cărţi şi nu consumă alcool decât după ce are propriul venit! Pentru ea, asta însemna normalitatea. Şi nu ştiu dacă a acceptat vreodată normalitatea mea. Erau, într-adevăr, şi excepţiile: acei copii care nu ştiau ce-i aia viaţă socială. Nu tu fotbal, nu tu fumat pe ascuns, nu tu alcool, nu tu înjurat. Sfinţii, tocilarii! Dar erau aşa de rari... Erau copiii invidiaţi de ceilalţi părinţi, exemplul cu care te cicăleau toată ziua.
Avem şi-n ziua de azi sfinţi: citesc o carte, navighează online strict pentru a strânge informaţii necesare unui proiect, liniştiţi, respectuoşi etc. Dar sunt rarităţi, aşa cum erau şi-n vremea mea. Şi aici apar dilemele: oare nu suntem noi cei care vedem o realitate distorsionată? Dacă aceasta este lumea normală şi noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm? Am întâlnit copii-emblemă în această generaţie şi trăiesc cu speranţa că sunt mulţi decât credem noi, iar ei trebuie să ne demonstreze că greşim atunci când îi etichetăm atât de dur! Aşa cum am făcut noi cu părinţii sau bunicii noştri! Şi poate ne vor ierta când generaţia care vine după ei li se va părea de neînţeles.

2 februarie 2014

Dispariţia bărbaţilor



Trăiesc cu o impresie din ce în ce mai puternică, aceea că bărbaţii sunt pe cale de dispariţie. Nu mă refer la gen, ci la atitudine. Cu fiecare generaţie ce apare, sunt din ce în ce mai puţini. Vedem tot mai mulţi masculi care se ascund după fustele femeilor, încât e cu neputinţă să nu te amuzi. Bărbaţii din ziua de azi se comportă cam aşa: „Iubito, cum crezi că e mai bine: cuie de 5 sau de 7?”, „Draga mea, să cumpăr vopsea de la Dedeman sau de la Metro?”, „Nu crezi că ar fi mai bine dacă am lua Audi-ul ală, în loc de WV?”. Înţelegeţi ideea, nu? Treburile pentru care ar trebui să hotărască singur le pune în faţa femeii. 
Unde sunt bărbaţii de odinioară, cei care luau hotărârile grele şi rezolvau orice problemă, oricât de dificilă era? În videoclipul de mai jos, nenea Allan Pease, spune ceva interesant: bărbaţii sunt vânători de hrană (urmăriţi-l până la capăt). 
Undeva, în epocile de demult apuse, bărbatul se ducea cu suliţa la vânătoare de fiare sălbatice. Făcea asta pentru că purta întreaga resposabilitate pentru familia lui, n-o lăsa în seama altcuiva. Pentru că era datoria lui! Mai târziu, se ducea la război! Pentru a-şi apăra pământul şi indirect, familia. Şi asta îl călea, îl făcea bărbat! 
Cum s-a ajuns aici? Eu cred că, odată cu emanciparea femeii, cu dorinţa acestora de egalitate, de independenţă faţă de bărbaţi, au preluat din atribuţiile lor. Ca să nu mai fie atât de dependente de bărbaţi, au învăţat să zugrăvească în casă, să meşterească la maşini, să repare o priză sau o chiuvetă, să bată un cui, ş.a.m.d. Până şi demnitatea a învăţat cu să şi-o apere. Ce-i rămâne de făcut bărbatului? Ori preia sarcinile femeii, ori se uită la ea, devenind un parazit. Treptat, femeia observă că se poate descurca şi fără el, realizează că este în avantaj, începe să dicteze şi uneori trece la şantaj. Rezultatul? Transformarea macho man-ului într-un pămpălău! 


Femeia, dacă are parte de masculul ce-i preia atribuţiile, poate-l mai ţine pe lângă ea. Dacă nu, cu siguranţă îl va îndepărta, ca pe orice lucru nefolositor. Şi va căuta un altul, care ştie să se impună, care atunci când hotărăşte ceva, ea să nu poată să-l combată, acel bărbat protector, care s-o facă să se simtă fragilă atunci când nu este lângă ea. Ironia sorţii: caută ce ea însăşi a distrus. Iar vina o poartă ambele părţi. A voastră pentru că nu ne permiteţi să fim bărbaţi, a noastră pentru că v-am permis să ne preluaţi sarcinile! 



Dragelor, vă acuz oficial: ne-aţi furat bărbăţia. Cum această faptă nu este incriminată, va rămâne nepedepsită.

30 ianuarie 2014

Nemulţumiri legate de R.A.T.T.



Nu ştiu dacă voi ştiţi, dar eu nu posed maşină. Nici biţiclă. Nici role. Sunt sărac, ce să fac. Şi, pentru că n-am astfel de mijloace de locomoţie, mă dau mai mereu cu mijloacele de transport în comun. Acolo, desigur, găseşti lume. Mulă lume. Lume pestriţă. Iar dacă-i pestriţă, găseşti şi comportamente pestriţe. Unele, într-o societate normală, sunt acceptabile, altele nu. Prin urmare, să vă povestesc ce mă deranjează la unii oameni care circulă cu mijloacele de transport în comun în Timişoara (nu ştiu în alte oraşe cum este, că doar prin Bucureşti m-am mai plimbat cu ele, iar acolo am folosit mai mult cârtiţa, adică metroul).
1. Ştiţi momentul acela când trebuie să coborâţi din autobuz şi la uşi aşteaptă gloata, pregătită să urce? Şi dai să cobori, dar realizezi că nu ai pe unde, pentru că toţi cei ce vor să urce s-au pus în calea ta! Câteodată, nu păţeşti numai asta. Te apostrofează că vrei să cobori, dau năvală peste tine, te înghiontesc: să urce ei şi apoi ai voie să cobori. Eu, când mă văd pus în situaţia asta, am instant un acces de furie. Desigur, o furie interioară. Şi-mi imaginez, într-o fracţiune de secundă, cum să-i pedepsesc pe toţi cei care stau în uşă şi se holbează la mine. Mai că-mi vine să le spun: hai, urcaţi voi... o să mă dau jos la ultima staţie, dacă pot! Ce nu pricep la acest comportament este de unde atâta grabă. E vreun premiu ce îi aşteaptă acolo, în autobuz? Probabil că încă n-au realizat că acel autobuz nu pleacă până nu se suie toţi, dacă mai este loc. Când mai sunt câteva locuri libre pe scaune, hai că înţeleg. Dar când sunt toate ocupate?!? Nu-i înţeleg şi pace!
2. Aglomeraţie maximă! Lumea stă claie peste grămadă! Mai că se pupă unul cu altul. Vezi câte unul de are atâta spaţiu pe lângă el de zici că şi-a cumpărat acel loc, are vreo boală cronică ori pute! Când colo, ce să vezi? Are vreun rucsac îndesat la maxim pe care îl poartă în spate. Şi aşa se fâţâie în stânga şi-n dreapta, de zici că nu mai e nimeni pe lângă el. Dar nici ars pe rug nu-l dă jos! Bine măi, tolomacule, de ce nu-l laşi jos, lângă picior, ca să faci puţin spaţiu? Sau ţine-l în mână, pe lângă corp, dacă ţi-e teamă că se va murdări. Sigur se face loc pentru încă 2-3 persoane. E clar: nu i-a plăcut geometria...
3. Limbajul. Nimic nu-i mai plăcut urechilor să auzi oameni care şi-o scot din gură şi şi-o bagă... Molfăie la ea de zici că-i gumă de mestecat! Dar staaaaai, că nu vorbim numai de masculi. Să vezi „madamele”... e şi mai cool! Şi mă întreb: oare nu le crapă obrazul de ruşine? Ştiu şi eu s-o dau în limbaj suburban, dar să fiu în mediul propice. Iar în mijloacele de transport în comun sunt cele mai NEpropice medii! Zău de pot găsi o explicaţie pentru asta. Bun simţ = ZERO!
4. Şoferii. Daaaa, chiar ei, zeii autobuzelor! Nişte fantastici! Cum să nu-i iubeşti? Gonesc prin oraş ca la raliu, manevre de F1 în trafic, frâne puternice... de zici că se plimbă cu un Tico, nu cu ditai hurdughia plină de oameni. Şi când le atragi atenţia, aşa se supără pe cel ce-a îndrăznit să-l certe de zici că opresc autobuzul acolo şi îl va da jos. Ori se supără şi opresc cursa. Cum fac şi ăia mici, dacă le iei jucăria. Mai sunt acei şoferi „minunaţi” care, deşi au închis uşile şi văd oamenii întârziaţi cum bat la porţile autobuzului, nu deschid uşile nici de le pupi tălpile. Greu mai e să apese de două ori pe butonul ăla magic...
5. Să povestim şi de călătorii care se cred zei. Prin toamnă, am aşteptat după autobuz vreo jumătate de oră, cu toată că pe graficul orar trebuia să vină de două ori. Soarta, mi-am zis. Traficul era groaznic. În plus, era imediat după o ploaie mai zdravănă. În sfârşit, vine, mă urc şi... deodată se porneşte o doamnă respectabilă să-l certe pe nenea şoferul că a întârziat, de am zis că-l şi bate. Săracul, încerca din răsputeri să-i spună că e traficul infernal, dar era-n zadar.
Cam astea ar fi plângerile mele din viaţa asta, a transportului în comun. După cum vedeţi, n-am zis despre cei fără de bun simţ, care uită să cedeze locul celor mai în vârstă, bolnavi, copii... A cam devenit obişnuinţă printre noi. Păcat!

28 ianuarie 2014

Optimismul... o alegere!


Despre alegeri am mai vorbit pe aici. Şi una dintre ele este despre modalitatea în care alegem să ne trăim viaţa de zi cu zi, de cu bună dimineaţa până seara, târziu. Este vorba de alegerile pe care le facem cu privire la modul în care reacţionează fiecare la acţiunile sau inacţiunile persoanelor cu care ia contact.


Şi, înainte de a da drept exemplu alte persoane, încep cu mine. Cu ceva timp în urmă, aveam un prost obicei: trăiam cu impresia că, la locul de muncă, eu lucrez cel mai mult dintre toţi. Şi această frustrare o duceam acasă, continuând victimizarea. Cu toate că mi s-a spus să-mi schimb acest comportament de nenumărate ori, cu greu am reuşit să realizez că tot ceea ce fac este să mă încarc cu energie negativă şi s-o răspândesc altora, bineînţeles. Aşa că am considerat că ar fi mai potrivit să caut latura bună a oricărei situaţii dificile. Prin urmare, oricât de grea ar fi fost ziua respectivă, mi-am impus ca, la sfârşitul programului de lucru, să pun şi problemele în repaus, să nu le mai car după mine, acasă. Garantat vă spun că se schimbă multe dacă veţi proceda aşa.
Văd (aproape) în fiecare zi oameni frustraţi. Străini, colegi de lucru, cunoştinţe, prieteni. Unii mai frustraţi ca alţii. Depinde de capacitatea fiecăruia de a se adapta acelei chestii ce-l deranjează. Frustraţi că, dimineaţa, în timp ce merg spre serviciu cu mijloacele de transport în comun, nu este pornită căldura, că ei lucrează foarte mult, în timp ce alţii nu fac nimic toată ziua, că X are salariul de două ori mai mare ca el, cu toate că nu are vechimea sau studiile lui, că vecinul şi-a luat merţan, deşi nu cu mult timp în urmă era un pârlit iar el încă n-a reuşit să-şi facă upgrade la dacie, că fiul colegului are note mai mari decât fiul său, deşi nu învaţă la fel de mult... şi aş putea exemplifica la nesfârşit. Fac acest lucru fără să gândească vreo secundă de ce se întâmplă acest lucru sau dacă este reală acea situaţie. Probabil că stă în firea lor de a fi cârcotaşi pe viaţă. Sau poate n-au avut pe cineva care să-i tragă de mânecă, să le explice că nu procedează corect şi că ar fi bine să-şi schimbe atitudinea.
În prezent, cred că am reuşit să adopt o mentalitate sănătoasă. Cu toate că aş putea să trec în stadiul acela de a fi mereu nemulţumit de ceea ce mă înconjoară, am ales să nu fac asta. Am mult de lucru? Pentru asta sunt plătit, deci pun osul la treabă. Am făcut un lucru ce trebuia făcut de altcineva? Mă bucur că cineva a avut mai multă încredere în mine decât în celălalt. Cineva nu-mi dă cu bună ziua? Probabil că nu m-a văzut sau nu a avut chef. Mă va saluta mâine. Nu mi-a zâmbit? Foarte bine! Îi zâmbesc eu. Poate se va molipsi. Prefer să înfrunt orice problemă ivită cu zâmbetul pe buze. Dacă nu pot zâmbi, cel puţin să o tratez cu calm şi cu încredere. Poate că nu-mi va ieşi întotdeauna, dar vreau ca procentul de nereuşite să fie cât mai mic.
Iar dacă cineva mi se va plânge cât de grea e viaţa pentru el, îl voi asculta şi voi încerca să-i arăt partea frumoasă a vieţii pe care o trăieşte, parte pe care a refuzat s-o vadă. O dată, de două ori, chiar de trei ori. Dacă văd că nu înţelege, renunţ să-i mai explic. Dar renunţ şi să-i mai ţin companie. De ce? Pentru că îşi transferă acea energie negativă la mine. Iar eu nu mai am chef să adun praful. Prefer aerul curat.
Ca încheiere, vă provoc să-mi răspundeţi la o întrebare: dacă aţi fi nevoiţi să lucraţi 13 zile consecutiv, de la începutul anului, cum a-ţi reacţiona?

27 ianuarie 2014

Zgârcit la vorbe



M-au întrebat oamenii de ce m-am oprit din scris. Bine, nu vă închipuiţi că au fost mulţi. Doar 2-3, acolo. Şi nu necunoscuţi... prieteni apropiaţi! Că doar nu-s vreun guru al scrierilor, gen Paler! Tuturor curioşilor le răspundeam că nu mai am chef. Idei pe care să le dezvolt, sunt. Cu cuvintele ştiu să jonglez. Mai rămâne pofta de a le pune pe hârtie. Apoi, când mă mai apuca vrednicia, apăr întrebările: Care e scopul pentru care arăt oamenilor ceea ce gândesc?  De ce mi-aş dezvălui sentimentele mele acestor necunoscuţi? Oare nu cumva manipulez părerile altora despre persoana mea? N-am reuşit să găsesc un răspuns unic, care să mă facă să uit de ele.
Însă nu numai asta mă opreşte să scriu. Am văzut cât rău poate aduce vorba. Chiar şi atunci când nu-ţi doreşti, acea vorbă, nelalocul ei, poate să stârnească adevărate furtuni. Am comis acest păcat, am fost atins şi eu de astfel de vorbe. Pentru că, nu-i aşa, din miile de vorbe, foarte puţine ajug la destinaţia dorită de tine. Oricât te-ai chinui, oricât vei gesticula, oricât de apăsat vei rosti acele vorbe, destinatarul le va lua, le va cosmetiza, le va răstălmăci în aşa hal încât te vei întreba dacă acesta a fost scopul lor. Şi va face toate astea doar pentru a le da înţelesul de care are el nevoie în momentul respectiv. Şi apoi, să nu-ţi fie ciudă? Nu era bun sfatul „Dacă tăceai, filosof rămâneai”?
Sunt oameni care ştiu să jongleze cu vorbele. Ţi le servesc frumos, printre zâmbete şi priviri calde, exact atunci când trebuie. Tu, păcălit de aspectul exterior, le sorbi pe nerăsuflate, credul. Pentru că eşti prins în acel moment special, în care ai nevoie să auzi acele cuvinte. Pentru că încă nu ai învăţat să te joci cu cuvintele. Când realizezi brutalitatea lor, e prea târziu... răul a fost făcut!
Pe de altă parte, mă gândesc că undeva, cineva rătăceşte. Şi, poate într-o frază sau poate un cuvânt norocos, găsite într-unul din articolele mele, reuşeşte să găseasscă motivaţia necesară pentru a-şi continua drumul. Acest lucru, pentru mine, ar fi idealul. Până acum, nu ţin minte să-mi fi adus vreo persoană mulţumiri pentru fraza „X” din articolul „Y”, frază care să fi scos din interiorul acesteia puterea ascunsă pe care o deţinea şi de care habar n-avea.
Deci, ce rămâne de făcut? Mai puţine vorbe, mai multe fapte, zic.