28 decembrie 2012

Final!



Da, e final de an! Încă unul… Aş vrea să am ce povesti din cele întâmplate în acest an, dar nu ştiu dacă vor înţelege mulţi. Evenimente pe înţelesul tuturor nu au fost. N-am dat lovitura la loto, nu m-am pricopsit cu vreun obiect măreţ, nu am fost promovat, nu m-am îndrăgostit nebuneşte. Tot ceea ce a fost important pentru mine s-a întâmplat în sufletul meu, lucruri invizibile ochiului liber. Am trăit spiritual, dacă pot spune aşa. Au fost 366 de zile lungi (doar a fost an bisect, nu?), care s-au scurs prea repede. Parcă mai ieri era început de an. 

Pentru mine a fost un an special, poate pentru că a fost diferit faţă de cei anteriori. Am întâlnit oameni frumoşi, de la care am avut ce învăţa. Am întâlnit şi oameni răi... şi de la ei am învăţat. Cel mai important pentru mine este că am avut parte de linişte. Nu tot timpul, dar am avut mai mult decât aş fi sperat eu! Am plâns, am strâns pumnii, am tăcut, am înjurat... dar de fiecare dată am reuşit să potolesc furtunile, am alungat norii şi am dat voie soarelui să-şi joace rolul. Am şi greşit! Am tratat cu indiferenţă oameni care nu meritau, am închis ochii cât trebuia să privesc cu toată atenţia, am uitat de Dumnezeu, am pus punct în moduri nu tocmai ortodoxe. Sper să fiu iertat pentru toate cele greşite.

Ştiţi, la începutul acestui an am spus în acest articol că este anul iubirii şi cred că, în mare parte, m-am ţinut de această promisiune. Au fost momente puţine şi scurte în care să nu fi răspuns cu iubire, indiferent de ce mi se oferea. Din toate cele întâmplate, am ales să iau doar ce mi-a fost bun şi să ignor ce nu se plia sufletului meu. Timpul mi-a spus că e bine să iert... şi am iertat! Poate de prea multe ori şi poate că n-ar trebuit. Dar nu regret! Mi-am dat seama că dacă nu iert, port cu mine poveri prea mari, care mă împiedică să-mi văd de drum. 

Final de an! Am curajul să privesc retrospectiv, nu mi-e ruşine cu ceea ce am făcut! Nici de viitor nu mi-e frică! Cred cu tărie că ceva frumos este acolo, pentru mine, mă aşteaptă. Trebuie doar să am răbdare. Iar pentru acest viitor am tot ce-mi trebuie: familie frumoasă, prieteni de calitate, determinare, încredere, speranţă şi optimism. 

Dorinţele mele pentru 2013? Dacă nu poate fi un an mai bun, să fie cel puţin la acelaşi nivel cu 2012 şi aş fi mai mult decât mulţumit. Vouă vă urez numai de bine, din tot sufletul. Să fiţi sănătoşi, în primul rând. Am văzut mulţi oameni stinşi de boli că să nu îmi dau seama că sănătatea este pe primul loc. Apoi, să aveţi linişte în suflet. Ştiu că dacă acolo nu este linişte, orice s-ar întâmpla în jur nu ar fi pe placul vostru. V-aş mai dori să aveţi în preajmă oameni de calitate, care ştiu când e momentul potrivit să spună o vorbă şi când să tacă. Să aveţi ce vă trebuie, nu ce v-aţi dori, căci nu întotdeauna ce vă doriţi vă face şi bine. Cam atât v-aş ura! 

La final, îmi permit să vă spun câteva vorbe: încercaţi să zâmbiţi mai mult, să fiţi mai buni, spuneţi doar vorbe bune. Chiar şi celor care nu merită. Poate vor realiza că greşesc şi se vor schimba. Înarmaţi-vă cu răbdare. Multă! Iar dacă nu reuşiţi, cel puţin nu adoptaţi comportamentul lor, nu fiţi răi. Atât! 
La mulţi ani!

17 decembrie 2012

Poate că...

Poate că nu reuşesc să dorm atât cât mi-aş dori... dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu morocănos toată ziua.
Poate că nu toţi au puterea să-mi zâmbească... dar asta nu mă împiedică să le dăruiesc un zâmbet.
Poate nu sunt plătit pe măsura muncii pe care o fac... dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-mi fac treaba aşa cum trebuie.
Poate că nu am bani pentru a-mi cumpăra ceea ce-mi doresc... dar asta nu înseamnă că nu pot trăi fără ele.
Poate că nu toţi mă tratează aşa cum mi-aş dori eu... dar asta nu înseamnă că trebuie să-i tratez cu aceeaşi monedă.
Poate că nu întâlnesc mereu oameni buni... dar asta nu înseamnă că nu trebuie să învăţ de la fiecare câte ceva.
Poate că greşesc... dar asta nu înseamnă că nu pot fi iertat. Şi viceversa.
Poate că nu tot timpul îmi place ceea ce văd în oglindă... dar asta nu înseamnă că trebuie să mă detest.
Poate că nu am parte de iubirea pe care o caut... dar asta nu înseamnă că trebuie să mă opresc din căutare.
Poate că nu voi găsi niciodată această iubire... dar asta nu înseamnă că voi înceta să mai sper.
Poate că nu-s toate lucrurile aşa cum îmi doresc... dar asta nu înseamnă că nu pot să fiu fericit.

Astăzi am din toate, dar nu suficient cât să întregească ceva! Gândul că aş putea fi pe deplin fericit mă sperie. Parcă totuşi, viaţa cu suişuri şi coborâşuri e mult mai palpitantă decât cea monotonă.
Am trăit destul încât să realizez că fericirea ţi-o faci singur! Tu deţii puterea, la tine este telecomanda vieţii! Din orice lucru poţi culege ceva frumos! Chiar şi cea mai adâncă ură poate să-ţi dezvăluie o parte frumoasă... tot ce trebuie să faci este să cauţi bine. Sunt momente care te doboară, dar ştiu că, atunci când te vei ridica, vei fi mult mai puternic! Tot ce trebuie să faci este să ai răbdare cu tine... căci, slavă Domnului, timp este berechet!

Dragă moşule...

Cred că mai ţii minte ce ţi-am scris anul trecut, nu? Ei bine, anul acesta vreau să fiu scurt. Nu vreau să bat câmpii, n-are rost! Oricum, ştiu că tu poţi să citeşti gândurile şi oricum ştii ce dorinţe ascunse are fiecare.
Cea mai mare dorinţă a mea este să îi ţii pe ai mei sănătoşi! Pe toţi! Ştiu că dacă sunt sănătoşi, pot face faţă tuturor problemelor. De ce insist atâta pe acest lucru? Pentru că dacă ei nu sunt bine, eu nu pot să fiu fericit! Cadouri pentru mine? Ar fi poate prea multe, poate inutile şi neînsemnate... mă tot gândesc cu jind la un tv din ăla subţire, cum au toţi şmecherii... mi-ar fi bun şi un robot de bucătărie... stai, că şi un ceas m-ar mulţumi. Dar astea-s lucruri... mi le pot lua şi singur... lucruri care azi sunt, mâine nu mai au nicio valoare. Adevăratele cadouri nu-s lucruri... ci sentimente! Aş vrea să îmi scoţi în cale numai oamenii de calitate, cu suflet bun, capabili să dăruiască... oameni de la care să am ceva bun de învăţat. Ştiu că de la orice persoană aş avea câte ceva de învăţat, dar nu vreau să primesc lecţii despre răutate...
Aşadar, dragă moşule, dacă ar fi să-mi faci un cadou frumos anul acesta, te-aş ruga să dai fericire cât cuprinde celor din jurul meu pentru că, dacă ar fi să aleg între fericirea mea şi a celor dragi mie, ţi-aş spune să-i faci pe ei fericiţi... eu mă pot hrăni cu fericirea lor!

2 decembrie 2012

Vorbe, vorbe... dar să fie şi fapte!

Trăim în era comunicării... nici n-am avea cum, când există atâtea oportunităţi. Cuvintele sunt rostite prin toate metodele posibile... le căutăm la alţii când avem nevoie şi le dăruim celor ce ne-o cer... Cuvintele pot să unească sau pot să despartă oameni… atât de uşor!

Sunt cuvinte pe care le găseşti aruncate pe-o poză, dar care se lipesc atât de bine de sufletul tău, încât îţi pot salva ziua. Alteori, găseşti inspiraţie în vocea aflată de cealaltă parte a telefonului, voce care are doar nume, nu şi formă. Sunt cuvinte ce leagă prietenii atât de puternice între persoane despărţite de mii de kilometri ori pot da naştere unor iubiri nebune, încât ai putea să crezi că eşti cel mai norocos om de pe pământ... Te obişnuieşti atât de mult cu acel „Salut” spus de cel de dincolo de monitor încât nu-ţi mai doreşti altceva... iar acel „Te iubesc” rostit de tastatură este întotdeauna mai special, pentru că tu îi dai nuanţa dorită! De teamă să nu se piardă magia acestor cuvinte, alegi să le laşi acolo, în virtual.

Încropim urări de bine atât de frumoase pentru persoane pe care nu le-am văzut vreodată doar pentru „a da bine”, empatizăm cu suferinţa celor ce căzuţi pe jos, spunându-le cuvintele ce vor să le audă şi uităm apoi să ne bucurăm de fericirea lor... rostim saluturi cu zâmbetul pe buze, pentru ca în momentul în care suntem feriţi de priviri, să apară pe chip grimasa... folosim vorbe mieroase pentru persoane care reuşesc în viaţă cu gândul ascuns că vom primi ajutorul acestora vreodată.

Sunt oameni care ştiu să folosească atât de bine cuvintele încât le este la fel de uşor să te şi ridice din cea mai adâncă prăpastie, dar să te şi doboare într-o clipită în cel mai întunecat hău! De partea cealaltă, sunt oamenii tăcuţi, care nu sunt atât de pricepuţi în arta comunicării... dar care ar avea atâtea de rostit, încât nu le rămâne decât fapta ca să poată exprima ceea ce îşi doresc!
Încet, încet, devenim experţi în comunicare. Rostim cuvinte cu prea mare uşurinţă, uitând că acestea trebuiesc urmate de fapte. Nu-i de mirare că ne ferim să îmbrăţişăm oamenii... o îmbrăţişare spune mai mult decât pot spune o mie de vorbe. Să comunicăm, zic. Să ne folosim de cuvinte, dar să nu uităm că putem să le dăm putere mult mai mare cu o îmbrăţişare. Sau cu o strângere de mână. Ori cu un sărut. Dacă vorbele nu sunt dublate de fapte, sunt fără valoare. De cele mai multe ori!

30 noiembrie 2012

Vrei adevărul sau minciuna?



 

Aşa e că nu vă place să fiţi minţiţi? Aşa este că, orice ar fi, preferaţi adevărul gol goluţ? Ce oameni josnici sunt şi mincinoşii ăştia! Nişte LAŞI!!!




Fetelor, vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum preferaţi să fie un băiat:  să vă farmece cu vorbe mieroase, dulci, aşezându-vă pe un piedestal, pentru a vă ajunge în pantaloni şi apoi să vă dea cu piciorul sau unul care vă spune de la bun început că ar vrea să treacă direct la fapte şi la asta să se rezume toată treaba? Grea alegere, nu? De ce nu se poate şi varianta aceea magică, în care el să se îndrăgostească de voi şi să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi, aţi spune voi? Pentru că, uneori, nu se poate... poate că el caută altceva ce voi nu aveţi, poate nu doreşte implicare emoţională, poate e doar atracţie fizică... eu ştiu? 
 
Cum aş proceda eu? Foarte simplu: aş spune că vreau de la ea doar sex (ştiu, mi-s porc, nesimţit, ş.a.m.d.). Nu-mi place să mă joc cu vorbele... ştiu cât de periculoase pot fi, mai ales pentru cei care nu-s suficient de puternici. Deci, fără minciună!  Nu spun că n-am minţit niciodată, dar când a fost vorba de treabă serioasă, n-am fost în stare să mint. Chiar de-aş fi putut să-mi salvez curul, tot n-am făcut-o! 

Revenind, se pare că fetelor nu le place adevărul... pentru că atunci când apare unul care vă spune direct că vrea să vi-o pună, săriţi cu gura pe el că-i porc, ţăran, nesimţit şi mai ştiu eu cum îl alintaţi voi... Uite, domne, unul care spune adevărul, apreciaţi-l! După ce că nu vă duce cu preşul, ferindu-vă astfel de o eventuală depresie, voi aruncaţi cu pietre în el? Atunci, poftiţi minciună! 

Când sunt minţite urlă, cât pot de tare că s-au săturat de mincinoşi şi că îşi doresc cu atâta ardoare să dea peste unul care să nu le mai mintă! Oooo, da! Ce frumos! Chiar acum mi prelinge o lacrimă pe obraz... NOT! Nu e bine nicicum... Atunci, de ce vă mai miraţi că sunt atâţia mincinoşi? Se pare că vă place minciuna şi vouă, nu? 

Sper să nu o luaţi personal, e doar un punct de vedere, nu trebuie să se întâmple chiar aşa... Să dea Domnul să aveţi parte numai de băieţi care să nu vă mintă iar vorbele frumoase pe care vi le adresează să fie spuse din inimă  (unul cred că ar fi suficient, dar mai ştiu eu ce dorinţe ascunse aveţi?)!

17 noiembrie 2012

Unde a dispărut umanitatea?

Steinhardt spunea: „De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens”. Dar cu fiecare zi petrecută în lumea de azi, am dubii serioase la ce a spus... rămân tot mai uimit de ceea ce văd. Fluxul de informaţii ce ajunge la mine mă determină să închid tot mai des ochii. Cum să nu-i închid când, peste tot, mass-media ne inundă cu informaţii despre violuri, tâlhării, fraude de milioane de dolari, oameni corupţi la toate nivelurile... În mediul online, n-aş putea să spun altfel: fel şi fel de invenţii, bancuri, aluzii şi răutăţi... bombardăm gratuit cu noroi oricând şi pe oricine, doar pentru că aşa am observat că se procedează. Şi pentru ce? Pentru audienţă, pentru un like în plus, pentru a fi în centrul atenţiei. Fluxul acesta imens de informaţii ne-a spălat creierul în aşa hal încât nu mai putem să emitem gândiri proprii?

Am uitat să mai spunem o vorbă frumoasă celui ce merge îngândurat pe stradă, ţinem cu dinţii de „preamăritul” leu, cu care un bătrânel îşi poate asigura masa pentru o zi, uităm să ne promovăm adevăratele valori, cei care poartă cu mândrie numele ţării peste hotare, ne retragem mâna ce-ar putea să fie cu adevărat de folos, de parcă ar costa o avere acest gest.

În schimb, ce vedem noi? Poliţistul care în permanenţă ia şpagă, doctorul care nu te operează dacă nu îi îndeşi ceva în portofel, parlamentarul care, în afară de a sta de pomană, nu face altceva decât să mintă şi să-şi mărească sumele din contrurile ascunse de ochii lumii, profesorul care nu mai are atâta interes faţă de copii, judecătorul care dă sentinţe anapoda, bugetarul care caută să pună piedici şi să muncească mai puţin... şi aş putea să continui la infinit cu astfel de exemple.

Oare de ce căutăm să vedem doar partea negativă a lucrurilor? Oare nu aţi fost ajutaţi niciodată de ei? Lucruri bune nu au făcut? Câţi dintre voi v-aţi întrebat ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai exista poliţie? Nu au prins vreun hoţ sau nu au oprit nicio reţea de traficanţi? Doctorilor nu le putem lăuda eforturile pe care le depun atunci când salvează viaţa cuiva? Printre sutele de parlamentari, oare nu se găseşte unul care să fi făcut măcar o lege bună? Dacă au dispărut toţi profesorii buni, de ce mai trimitem copiii la şcoală? Chiar nu aţi întâlnit un judecător corect? Oare nu aţi găsit un bugetar care să vă fi ajutat vreodată? Mira-m-aş!!! Dar e mai simplu să împroşcăm cu noroi în toţi, la grămadă... ar fi mult prea greu să sepăram şi să ne alegem vorbele pentru fiecare din părţi...
 
Dacă stau să mă gândesc bine, mai este cineva bun în ţara asta? Mai există oameni frumoşi? Ne-am pierdut oare speranţa în noi? De ce nu mai putem să scoatem ce-i frumos din noi? De ce ne temem? Eu cred cu tărie că încă mai putem să facem o lume mai bună, mai frumoasă! Încă mai cred în frumuseţea omului! Încă mai sper că, unindu-se, oamenii buni vor reuşi să aducă lumină în această lume obscură şi lipsită de culoare. 

 Încă mai cred în oameni! Şi dacă voi reuşi să colorez această lume, fie şi cu un zâmbet, atunci voi zâmbi în fiecare zi!

12 noiembrie 2012

Master Şef de Băileşti!

, fraţilor şi surioarelor, fiţi cu băgare de samă la rândurile ce urmează, că nu vă întâlniţi prea des cu astfel de oportunităţi. Cum să vă spui eu, ce vă zic acum e ceva senzaţional, în premieră şi în exclusivitate... adicătelea, un bucătar să-şi dezvăluie propria reţetă publicului larg, mai rar aşa eveniment. Aşadar, vă povestesc cum se prepară... o ciorbicăăăăăăă! Nu râdeţi băi, că aşa reţetă nu o să mai vedeţi! :P 
 
Mno, mai întâi să vă povestesc cum am ajuns să fac acum ciorbica. Azi era zi de relaxare, în sensul că nu trebuia să mă duc la lucru şi să robotesc prin casă... ţelul principal fiind acela de a face ceva de mâncare ca să-mi ajungă pentru o săptămâna, cel puţin. Ei, aş! N-ai să vezi... azi, frecangeală pe feisbuc... de cum se crăpară ochişorii pân’ spre seara. Noroc cu alţii că mă mai scot prin oraş, că altfel mi se lipeau mâinile de tastatură! Şi mă întorc eu acăsucă, hotărât să fac ravagii în bucătărie... sau cel puţin, să mimez. Planul era să fac o tocăniţă de te lingi pe degete... am mai făcut, sunt expert! Ingredientul principal... o pulpiţă mică de curcan, cam de 1 kg, aşa... mno, zic eu, tre’ s-o fierb, s-o dezosez, apoi să pun de tocăniţă. Şi în timp ce fierbea oala, îmi trece prin minte că ar fi o idee excelentă dacă aş face o supică mică... numai că venea dilema aia mare, mare: nu am făcut niciodată supă! Mno, nu-i bai, zic... pun mâna şi-ntreb vreo gospodină... şi gospodina-mi zice că dacă n-am fiert la foc scăzut carnea, ciu-ciu supicăăăă! Na-ţi-o frântă, că nu se potriviră gândurile. Ce să fac, ce să fac... cheful de tocăniţă mi-l amânasem deja pe mâine şi era păcat să nu folosesc apa aceea gustoasă... Fac rapid un inventar: cartofi, juma’ de morcov rămas de tura trecută, ceapă, ceva mazăre, nişte fidea de anu’ trecut mai e pe acolo, prin dulap! Rapid mă hotărăsc: să fie CIORBĂ! Toc repede morcovul (vorba vine morocov, că-i doar jumătate) şi ceapa şi zduf! cu ele-n oală! Să clocotească, zic! Bag mâna în congelator şi iau d’acolo un pumn de mazăre! Ducă-se şi ăsta-n oală! Curăţ frumos cartofii şi-i transform în cubuleţe... p-ăştia îi mai las s-aştepte, vreau să le simt dorinţa de a sări şi ei în oală! Până mai dă de două ori în clocot oala, mai fug oleacă pân’ la feisbuc... să văd câte zero notoficări mai am... aoleu, mai să uit de oală!!! Cu greu mă desprind de taste...doar cât să fug să dau şi cu cartofii-n oală... bine, fie, şi ceva vegeta, că este cât pentru un tuci de 10 kile! Back to facebook, cât pentru vreo două clocote! Ups, c-au trecut vreo cinci clocote! Nu-i bai, ingredientele suportă cu stoicism... stai că acuşica tre' să pun nişte bulion de la mămuca, d’ăla de la ţară, bun-bun! Fuga iar la taste... şi când mi-aduc aminte, mai tre’ să pun fideaua! Acum nu mă mai despart de oală până nu sting aragazul! Două clocote n-o fi foc! Măcar atâta atenţie merită din partea mea... Opţional, se aruncă un ou bătut atunci când se stinge aragazul... dă un gust deosebit! 

Şi uite-aşa, cât timp v-am scris eu acest articol, s-a făcut şi ciorba meaaaaaa! Mâine are şi stomacul meu ce hali când s-o-ntoarce de la lucru. Poftă deasă să am!

Şi, pentru cârcotaşii mei, dacă aveţi vreo îndoială de calităţile mele bucătăriceşti, pot să aduc şi oameni care să-mi confirme spusele!!!

P.S. În timp ce făceam curăţenie la locul de muncă, am observat că am uitat să adaug şi câteva bobiţe de orez în hora fericirii... nu pot să găsesc o explicaţie rezonabilă pentru această omisiune a mea! Umile scuze din partea mea! :D

11 noiembrie 2012

Călătorie pe tărâmul amintirilor

Deschid uşa şi cobor din maşină... sunt la colţul străzii... mai am 200 de metri până acasă… 200 de metri plini de amintiri… amintirile copilăriei.

Uite, aici, pe stânga, este şcoala unde am petrecut 8 ani din viaţă. Şi din instinct, apar două chipuri: cel al învăţatorului (m-am întâlnit cu dânsul... timpul a fost blând cu el) - parcă simt teama pe care o aveam de fiecare dată când mă duceam la şcoală cu lecţia neînvăţată sau temele nefăcute - şi cel al dirigintelui (ce ne mai feream să nu ne zărească prin oraş, când plecam hai-hui, în timpul liber... ştiam că, dacă ne va vedea, ne va arăta cu mâna câte zeci de probleme vom avea de făcut la mate).

Merg mai departe... dintr-o dată, mă văd suit pe Pegas, cu văru-meu în spate, ţinând de bicicletă şi îndemnându-mă să pedalez fără teamă... şi acum parcă îi aud glasul din ce în ce mai îndepărtat: „hai bă, pedalează, sunt în spatele tău!”... bineînţeles că am căzut imediat ce mi-am dat seama că el nu este chiar în spatele meu!

Încet, încet, am ajuns în dreptul curţii... (ce mai băteam mingea acolo... cât era ziua de lungă. Noroc că nu circulau prea multe maşini pe acolo şi nu aveam deranj mare.) Deschid poarta şi intru în curte. Şi dintr-o dată, un val de amintiri se aştern în faţa mea: aleea împodobită cu fel şi fel de flori viu colorate, via, cea pe care o străbăteam pas cu pas în fiecare toamnă, nelipsit (acolo mă ascundeam cu sor-mea să fumăm. De-ar fi ştiut părinţii, ce bătaie am fi luat), cei doi nuci făloşi, născuţi deodată cu mine, ce aruncau semeţi umbră deasupra casei (pe unul dintre ei încropisem un coş de baschet şi mă chinuiam să-l bat pe frate-meu), grajdul, pătulul, cireşul (ce mai făceam pe Tarzan când se pârguiau cireşele). Uite, aici, în faţa casei, grămada de lemne sparte... eu, din lipsă de activităţi interesante, mă mănână undeva (mi-e ruşine să spun unde) şi mă sui până-n vârf... doar aşa pot povesti şi eu nepoţilor cum m-am ales cu un picior în ghips.

În casă, fiecare colţişor îşi are propria poveste. În bucătărie am luat primele lecţii „de gătit”, am simţit mirosul gogoşilor şi al turtelor pe plită... în şopron atârnau de grindă cârnaţii şi şunca... în hol ne creasem terenul de fotbal perfect pentru zilele ploioase, unde locul mingii fusese luat de câteva perechi de şosete îndesate una într-alta... în patul de lângă sobă se simţea mirosul de lemn ars... peste tot, pe unde păşesc, dau peste lucruri minunate!

Poposesc de fiecare dată cu drag acasă... aici îmi găsesc liniştea de care am nevoie. Şi chiar de nu aş putea să fiu fizic aici, e suficient să închid ochii pentru a mă plimba nestingherit pe meleagul amintirilor. Pentru că acest loc e singurul pe care îl pot numi „ACASĂ”!


16 octombrie 2012

Anotimpurile mele

V-aţi gândit vreodată ce semnificaţie aţi da anotimpurilor? Ce anume vă inspiră fiecare dintre ele? Ce sentimente vă transmit? Eu mi le imaginez aşa: 



Primăvara mea... este dedicată exclusiv Speranţei! Printre mugurii ce se ivesc timizi în copaci, florile ce îndrăznesc să coloreze griul lăsat în urmă de iarnă, ciripit de păsări, raze de soare, nu ai cum să nu învii! Ai voie să gândeşti vesel, să râzi, să visezi, să crezi!
Primăvara este anotimpul gândurilor colorate!




Vara mea... înseamnă agitaţie, înseamnă luptă, înseamnă dorinţă. Explodează totul: energiile, gândurile, simţurile... lăsăm deoparte precauţiile, uităm de reguli! Nu-i timp de pierdut, totul se etalează instantaneu... doar vine Toamna!

Vara este anotimpul eliberării!




Toamna mea... este sanşa ce i-o acord sufletului pentru a scăpa de gândurile negative care s-au aşternut acolo, o şansă pentru un nou început... aşa cum copacii se leapadă de frunzele ruginii, oferind crengilor prilejul de a găzdui alte frunze!
Toamna este anotimpul renunţării!





Iarna mea... este dedicată luptei cu sinele, pentru regăsirea eu-lui, pentru reculegere! Viscolele stârnesc fulgii de zăpadă pentru a-i aşeza mai bine... îngheţul face natura neclintită doar pentru a-i da acesteia răgazul să-şi adune puterile... puţinele raze de soare sunt pentru a nu uita de speranţă!

Iarna este anotimpul răbdării!




Iar toate, laolaltă, reprezintă ECHILIBRUL!
Pentru voi... ce reprezintă?

15 octombrie 2012

„Prietenilor” din online… cu drag!


Acest articol este unul dedicat celor din online… poate reuşesc să ajut alte persoane să evite întâmplări nefericite, ca ale mele. Cele relatate de mine în continuare sunt lucruri pe care ori le-am constatat, ori mi s-au întâmplat la un moment dat. Povestea e foaaaarte lungă, nu vreau s-o spun pe toată. Vă dau fragmente... bineînţeles, persoanele care se vor simţi vizate vor căuta să spună că am omis acele părţi care mă pun într-o lumină defavorabilă... 

Pe scurt, povestea este cam aşa: dintr-o prostie, am ajuns să găsesc persoane care să mă duşmănească pe facebook. Nu-i bai, nu-i sfârşitul lumii... am trecut peste asta deoarece acele persoane chiar nu înseamnă nimic pentru mine. Am încercat să sting conflictul, să le înţeleg adversitatea faţă de mine, să încerc să le explic... dacă am văzut că nu merge, nu m-am mai agitat. Ceea ce nu s-a întâmplat şi de partea cealaltă. S-a căutat cu tot dinadinsul să fiu înţepat, cu atât mai mult cât eram prezent pe facebook şi prin pagina pe care o administrez cu încă o persoană... ori de câte ori am încercat să explic acelor persoane să uite de mine sau de pagină, de orice însemn eu ca persoană pe facebook, nu s-a putut. Trebuia să se simtă şi prezenţa lor... bineînţeles, n-au lipsit replicile, comentariile răutăcioase... şi nu oricum, chiar publice, în văzul tuturor... că aşa-i în fotbal, e mai sexy în văzul lumii, te obligă să dai replica, să nu rămâi de căruţă! Oricum, deranjul meu cel mai mare a fost că „iubirea” dintre noi s-a extins la alte persoane sau pagini din anturajul meu, care nu aveau nici cea mai mică treabă cu asta... s-a trecut la vorbe urâte aruncate unor persoane necunoscute, atacuri la persoană şi te mai miri ce... în fine! Ceea ce n-au ştiu aceste persoane că, bârfind pe la prieteni comuni, vorbele ajung şi la subiectul cu pricina! Iar dacă loveşti în mai multe persoane, publicitatea este făcută în mod corespunzător. 

Seara trecută am avut parte de o conversaţie în care mi se spunea că sunt penibil. I-am răspuns acelei persoane că, pentru mine, aceste cuvinte nu contează, având în vedere cine era expeditorul... oricum, a ţinut să sublinieze că sunt penibil nu numai în faţa ei, ci în faţa mai multor persoane, doar că acestora le este jenă să-mi spună!!! Şi a mai precizat că, dacă aş şti părerea lor, mi-aş şterge contul de facebook! ŞOC! GROAZĂ! TEROARE! M-am panicat total! WTF?!? Să-mi pierd facebook-ul? Aşa ceva nu se poate!!!

Deunăzi, îmi trecuse prin cap o idee... aş zice genială. I-aş propune lu’ nenea Zuckerberg ca, de fiecare dată când cineva îşi crează un nou cont de facebook, să îl oblige la un test psihologic şi, în funcţie de rezultat, să-l pună în categoria celor cu care se aseamănă. Pentru cei care au deja cont, odată la 6 luni, să se dea examenul... poate, poate, unii reuşesc să evadeze din clubul în care au fost aruncaţi... într-unul mai bun sau mai rău!

Pentru acele persoane care cred că mă agăţ atât de tare de online, le spun doar atât: virtual, pot fi cel mai deştept, cel mai romantic, cel mai hazliu, cel mai nesuferit, cel mai cel om de pe pământ... pot fi cine vrei tu! E suficient să-mi doresc asta! Pentru asta, adopt acel tip de comportament care vreau eu să-l am faţă de tine. Dacă am nevoie de laude, ştiu cum să le obţin. Dar am renunţat de mult la asta... ştiu cine sunt, îmi cunosc valoarea, nu caut preamărire! Dacă las o persoană nouă în viaţa mea, atunci acea persoană trebuie să merite, să aibă acel ceva care să mă atragă . Am destui prieteni încât să nu duc lipsă de atenţie! Cine mă cunoaşte cu adevărat, ştie despre ce vorbesc!

În concluzie, oameni buni... nu căutaţi cu disperare să faceţi pe plac tuturor.. nu vă bazaţi pe cuvintele unei persoane pe care o cunoaşteţi doar prin intermediul online-ului şi, cel mai important, nu puneţi la suflet vorbele grele care vi se spun de către fantoma de dincolo de monitor, care nu a trăit măcar o zi alături de voi. Să vă deranjeze atunci când acea persoană cu care aţi împărţit o pâine, un vis, o emoţie, ajunge să îşi bată joc de ceea ce aveţi.

Acum, pe final, cei cărora le este jenă să-mi spună ce au de spus, le adresez invitaţia de a comenta aici, sub protecţia anonimatului, orice au pe suflet la adresa mea. ATENŢIE! Strict legat de mine!!! Promit că nu voi omite să le public mesajul! Cu o singură condiţie: orice ar spune, să fie pertinent şi argumentat!

Cu drag, „prietenilor” online!
P.S. pentru „îngeraşii” mei păzitor, care nu pot dormi de grija mea şi care-mi urează numai de bine... le dau să asculte finalul acestei melodii :D

11 octombrie 2012

Muzică... şi atât!



Fiecare are preferinţele lui în materie de muzică. Fie ele manele, rock, house, retro... Oricum ar fi, găseşte în acel gen de muzică sentimentele pe care le caută. 

V-aş întreba... de câte ori nu v-a scos o melodie din starea melancolie? Dar când eraţi supăraţi, câte melodii nu v-au readus zâmbetul pe buze? Oare când aţi simţit nelinişte în suflet, nu aţi găsit melodiile potrivite?

Eu recunosc… trăiesc prin muzică. Fără ea aş fi mai sărac. Pe mine mă ajută chiar să-mi exprim sentimentele faţă de o persoană atunci când nu găsesc puterea de a scoate cuvintele din suflet. Au fost nenumărate momente în viaţa mea, bune sau rele… şi cred că pentru fiecare dintre ele am putut să găsesc cel puţin o melodie potrivită. 

Pentru mine, sunt acele melodii care, atunci când le ascult, intru în transă. Acele melodii mă încântă prin cuvinte, prin sunete, prin interpretare... dar cel mai mult simt că trăiesc melodia atunci când interpretul reuşeste să-mi transmită întreaga emoţie prin intonaţia pe care reuşeşte să o dea melodiei... şi atunci, închid ochii, îmi golesc mintea de orice alt gând, las loc vidului în suflet şi trăiesc! Valurile oceanului mă poartă departe... un norişor mi-e pernă... o creangă îmi suportă greutatea... un fir de iarbă îmi mângăie obrazul... luna, în mărinimia ei, îmi zâmbeşte... picături de ploaie îmi izbesc obrazul. În acel moment, nimeni nu-mi poate spune că este altcumva. Trăiesc!

Şi dacă ar fi să vă arăt câteva din melodii care mă duc pe tărâmuri nepământeşti, iată care ar fi acelea:
- Sting – Shape of my heart sau Fragile
 
Şi câte ar mai fi... probabil că lista ar mult prea lungă pentru răbdarea voastră! Poate vreţi voi să mai adăugaţi alte melodii... sunt curios care vă sunt surse de inspiraţie!

7 octombrie 2012

Două vorbe... despre mine

De fiecare dată când vorbesc despre mine nu mă simt confortabil... de parcă mi-ar fi murit toţi lăudătorii şi doar eu am rămas să mă laud. De criticat, nu prea pot să mă critic, doar sunt perfect... pentru mine! Acum, serios vorbind, nu-mi place să vorbesc despre mine decât prin ceea ce fac, prin fapte. La final veţi înţelege de ce fac aşa.
Aşadar, iată câteva lucruri despre mine:
- nu mi-a plăcut să ies în evidenţă. N-am căutat lumina reflectoarelor. Modest, la locul meu, mi-am făcut treaba pe care eram pus s-o fac. Dacă a remarcat cineva efortul depus, cu atât mai bine. 
- nu mint când vine vorba de lucruri serioase sau de sentimente. Dacă ar fi fost să mă joc cu minciuna, aş fi avut lista de cuceriri muuuult mai mare. Prefer să pierd spunând adevărul decât să dobândesc acel lucru prin minciună şi apoi să mă simt vinovat.
- prefer să nu vorbesc atunci când sunt supărat! Ştiu că o vorbă spusă la nervi întotdeauna doare. Am spus vorbe, mi-au fost spuse şi... n-a ieşit bine. Mai târziu au fost regretate, dar... degeaba! Mi-am învăţat lecţia, mă ţin de ea!
- îmi asum ceea ce spun... dacă ceilalţi înţeleg altceva, asta e problema lor. Dacă doresc, sunt dispus să dau explicaţii.
- nu am fost învăţat să dau cu „flit”, să fiu rău, să-l mai iau şi pe „NU” în braţe. Las de la mine mai mereu... Îmi las lucrurile neterminate dacă cineva îmi cere ajutorul. Drept răsplată, îmi ajunge un simplu "Mulţumesc!". Caut întotdeauna să mă fac plăcut... poate prea mult. Ştiu, nu toată lumea te poate iubi, dar eu aşa mi-aş dori!
- dacă ajung să jignesc pe cineva, înseamnă că acea persoană chiar a reuşit un miracol. Aşa răbdător sunt, încât atunci când mă jigneşte cineva, nu răspund cu aceeaşi monedă, ci încerc să aflu motivul pentru care m-a jignit!
- sunt sociabil. Prefer să mă înconjor de oameni exuberanţi. Vreau să-i văd pe toţi din jurul meu cu gura până la urechi, fericiţi. Pentru că, dacă ei sunt fericiţi, sunt şi eu
- iert repede. Şi uit. Poate nu uit tot, dar de cele mai multe ori, aşa se întâmplă. Am văzut că este mai bine pentru sufletul meu să nu ţin răutatea în mine. Îmi spun că aşa a fost să fie şi merg mai departe! Totul este să nu se mai repete...
Acum, să nu mă vedeţi ca persoana fără defecte. Am destule, dar nu-s prost să mi le etalez. Descoperiţi-le! :D
Mda... se pare că trec printr-o criză de identitate, de personalitate. Cine sunt eu? Ce lucruri bune am făcut? Sunt şi eu bun la ceva sau doar fac umbră pământului? E unul din momentele acelea când cauţi să auzi de la persoanele care te cunosc cuvinte magice... bla-bla-uri pe care le ştii, dar atât de necesare pentru creşterea stimei de sine. 
Cine îşi dă cu părerea?

30 septembrie 2012

A greşi e... omeneşte?!?

Greşesc când iert ce-i de neiertat şi nu trec cu vederea micile derapaje.
Greşesc când, din prea multă siguranţă, uit să mă gândesc la consecinţele acţiunilor mele.
Greşesc când, din comoditate, las pe altă dată lucruri care sunt primordiale.
Greşesc când, în loc să-mi văd de treabă, aplec urechea la răutăţile altora.
Greşesc atunci când dau drumul vorbelor fără a fi pe deplin convins de ceea ce zic.
Greşesc când dau sfaturi pe care nu sunt în măsură să le urmez.
Greşesc când, în loc să spun o vorbă blândă, ridic tonul... 
Greşesc când vorbesc, în loc să tac şi tac când ar trebui să vorbesc.
Greşesc când uit să mulţumesc oamenilor pentru o vorbă bună sau doar pentru că-mi zâmbesc.
Greşesc când, în loc să dau o mână de ajutor, întorc spatele.
Greşesc când las în viaţa mea persoane care nu-şi merită locul.
Greşesc când mă înconjor cu singurătate, când am atâţia oamenii frumoşi lângă mine.
Greşesc când nu spun celor dragi mie cât de mult ţin la ei.

Greşesc! Zi de zi! Greşesc cu sau fără intenţie! Unele greşeli lasă urme, altele trec nevăzute. Mai grav este că, deşi ştiu că greşesc, continui să merg înainte. Şi de fiecare dată când rănesc, regret. Din păcate, regretul nu scuză greşeala mea!
Dar cea mai gravă greşeală este că am găsit scuza perfectă: greşesc pentru că... sunt om! Oare asta îmi va aduce iertarea celor cărora le-am greşit?

20 septembrie 2012

Învaţă să preţuieşti ce ai

Veneam aseară de la un coleg, printre aleile dintre blocurile cartierului... alei înguste, unde cu greu au loc doi oameni, unul lângă celălalt. Să fi fost 7-8. Mergeam aiurea, fără să mă frământe vreun gând... la un moment dat, din sens opus, a apărut o femeie... grăbită, cu privirea în pământ, ţinând în mână o plasă de plastic, nici prea plină, nici prea goală... să fi avut 40 de ani. La câţiva metri şi-a ridicat privirea... Nici prin gând să-mi treacă vreo idee că, atunci când îi voi întâlni ochii, o avalanşă de gânduri mă vor invada. Acea privire o am şi acum întipărită, parcă aş privi în acei ochi chiar în momentul în care scriu... 

Nici nu ştiu cum să descriu ce am văzut... în fracţiunea de secundă în care m-au săgetat, acei ochi mi-au spus tot ce era de spus despre acea persoană: oboseală, îngrijorare, teamă. Venea de la serviciu obosită... probabil trecuse pe la supermarket pentru a lua de-ale gurii pentru cei de acasă... şi pe drumul spre casă îşi acordase timp pentru monologul interior... ce are de făcut pentru restul zilei... sau poate pentru mâine, săptămâna viitoare... Vedeam la ea acea grijă pe care o vezi întipărită pe chipul oricărei persoane care ştie că nu poate oferi toate condiţiile pe care şi le-ar dori copiiilor. Şi această grijă era amplificată poate de ratele de la bancă, de costul întreţinerii... îngrijorarea îi apărea în momentul în care se gândea că mâine, poate, nu va mai avea suficienţi bani ca să poată să treacă pe la supermarket pentru a pune ceva în plasuţă. Teama îi provenea din gândul că poate, într-o zi, s-ar putea îmbolnăvi şi nu ar mai avea cine să aibă grijă de micuţi... Ce ochi răscolitori....

Astfel de priviri văd aproape în fiecare zi, încă de la primele ore ale zilei... pe autobuz, oameni care urcă, se aşază tăcut pe un scaun şi se cufundă în gândire. Şi totuşi, temerile nu pot fi ascunse ochilor... ei spun totul despre zbuciumul interior.

Cu atâtea chipuri îngrijorate în jurul meu, zi de zi, rămân uimit când descopăr persoane care aleg să lupte pentru viaţă cu zâmbetul pe buze! Da, aceste persoane mă inspiră într-un mod excepţional. Şi mă fac să-mi fie ruşine de a povesti „necazurile” cu care mă confrunt. Dacă lor le lipseşte pâinea de pe masă, cum pot eu să mai spun că nu am avut suficienţi bani ca să îmi iau un tricou mai deosebit? Dacă ei se grăbesc acasă pentru a petrece cât mai multe clipe cu cineva care nu mai are timp, aş mai putea eu să mă plâng că îmi petrec singur nopţile, ştiind că toţi cei dragi mie sunt bine, sănătoşi? Tu ai putea să te lamentezi unei persoane care, fiind într-o situaţie – limită, alege să lupte cu zâmbetul pe buze?!?

Astfel de persoane mă inspiră, mă fac să realizez că viaţa pe care o am trebuie preţuită şi că trebuie să mă bucur de fiecare zi! Ce-mi lipseşte atât de mult încât să nu pot zâmbi de la primele raze de soare? Oare dacă plouă nu pot să mă bucur de stropii care-mi mângăie obrazul? Am tot ce-mi trebuie: iubire, sănătate şi bani. Chiar dacă nu am din fiecare atât cât mi-aş dori, nu-mi permit să cer mai mult! Aş fi egoist.

Pentru acele persoane care nu au alt scop decât acela de a se lamenta despre cât de greu este la serviciu sau că nu îşi pot face concediu în mai ştiu eu ce staţiune turistică, le-aş sfătui să se mai gândească o dată... sunt alţii care ar renunţa la multe pentru un loc de muncă sau care abia aşteaptă concediul pentru a petrece mai mult timp cu persoanele dragi.

Aş vrea ca aceste persoane să aibă norocul să întâlnească astfel de persoane. Numai aşa pot realiza că „problemele” pe care le au vor păli în faţa problemelor celorlalţi. Doar aşa vor şti să aprecieze cu adevărat ceea ce au, nu ceea ce le lipseşte!

Şi, pentru a fi în ton cu cele scrise mai sus, le ofer un citat pe care îl preţuiesc foarte mult: „Când simţi că viaţa nu are nici un rost, gândeşte-te la cei care mai au doar o zi de trăit!

15 septembrie 2012

Prietenilor, cu drag!

Nu am mulţi prieteni, dar pe cei pe care-i am, sunt mai mult decât suficienţi! Sau cum zicea Nichita Stănescu: „Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt nenumăraţi”! Cei mai aproape de sufletul meu sunt 4. Ne ştim de pe vremea liceului (să tot fie vreo 15 ani!!!). O viaţă de om... Ştim aproape totul unul despre celălalt. Am împărţit o bucată de pâine, ne-am ajutat unul pe celălalt, am trăit împreună supărări şi bucurii, momente de nebunie şi întâmplări de neuitat. Ne-am fost alături în momente importante… Dacă cineva ar sta să ne asculte poveştile şi întâmplările, sigur ar avea multe lucruri de învăţat despre ce înseamnă prietenia! 

Anii trecuţi peste noi nu ne-a îndepărtat... cu toate că fiecare şi-a urmat cursul vieţii. Forţaţi de împrejurări sau liberi să alegem, am plecat fiecare pe drumul propriu. Acum, doar eu am rămas în ţară! Ceilalţi au ales meleagurile străinătăţii. Fiecare din noi a întâlnit alţi oameni, ne-am schimbat, am gustat din cupa maturizării, am trăit alte scenarii în lipsa celorlaţi, dar nu am omis în a-i face părtaşi la evenimentele trăite, povestindu-le! Distanţa nu ne-a îndepărtat. Tehnologia zilelor de astăzi a făcut posibilă menţinerea legăturilor dintre noi. 

Ce înseamnă această această prietenie? Să nu fim tot timpul unul lângă celălalt, dar atunci când ceilalţi „prieteni” se ascund, noi să raspundem la chemare! Să nu schimbăm o vorbă zile întregi, dar atunci când avem nevoie de cineva care să ne asculte inepţiile, să ştim că se vor opri din orice activitate pentru acest lucru. Să nu dăm sfaturi, deoarece ştim prea bine că, orice sfat s-ar da, nu ar lua în considerare. Cu alte cuvinte, prietenii sunt cei care ştiu să asculte şi, când este nevoie de o mână de ajutor, să nu aibă în vocabular cuvântul „NU”. Şi, mai important decât toate acestea, atunci când cineva îţi atacă prietenii, să fii acolo pentru a-i susţine!

Din când în când, mai apucăm să fim şi noi pe aceeaşi lungime de undă şi ne gândim ce frumos ar fi să ne întâlnim cu toţii, undeva, să petrecem împreună câteva momente de calitate, să ne amintim de clipele de mult trecute, să ne povestim visele şi speranţele ce le avem, să bârfim, să râdem unul de celălalt... doar cum prietenii ştiu s-o facă! De când am luat-o fiecare pe alt drum nu am reuşit să facem asta... să sperăm că vom reuşi să prindem momentul prielnic.
Pentru voi, prietenii mei, vă dedic melodia ce urmează.
 
 

10 septembrie 2012

Calităţile bărbatului adevărat

Ce calităţi trebuie să aibă bărbatul perfect? Uşurel, nu toate odată… şi nici chiar cele mai micuţe detalii, vă rog… să zicem aşa, calităţi majore! Să fie chipeş (frumuşel, cu ceva muşchiuleţ pe el, buca curului să se rotunjească frumos prin pantalon… ce să mai, plăcut ochiului), să fie dăştept (să-i fugă minte, descurcăreţ… adică, de-l laşi în mijlocul deşertului, să ştie omu’ ce să halească şi ce nu ca să nu se otrăvească), cu simţul umorului, să râză fata non-stop, pân’ leşină (şi să nu cumva să deie dume expirate, că-i bai mare), să fie înstărit (acilea, depinde cât de înstărit tre’ să fie... în funcţie de „talentele” muierii care face selecţia... dar poa’ să varieze de la o biţiclă pân’ la o decapotabilă sau un apartament) şi nu în ultimul rând, să fie cuminte, la draq (să nu dea cu „dânsa” în tot ce mişcă). Eeeeeh, unde-i cavalerul ăsta cu armura lui strălucitoare?!? Hai să redevenim serioşi, nu prea există... cine pune mâna pe-un astfel de om, are cea mai mare comoară din lume... şi tare aş pune pariu că nu va şti să-l aprecieze... 
 
Cum văd eu lucrurile, ca făcând parte din această specie... dacă nu le poţi avea pe toate, măcar excelează în ceea ce ţi-a dat Domnul. Apoi, dacă eşti DOAR chipeş, nu ţi-e greu să prinzi în plasă fetele... că doar o caută şi ele cu lumânarea. Şi, ispitit de atâtea tentaţii, greu e să încalci ultima calitate... mai ales dacă vine şi tovarăşul lui de pahar şi-i şopteşte: „Bă, da’ fraier eşti... Stai doar cu una?!? Când poţi avea încă două-trei!!!” Dacă eşti şi chipeş şi deştept, sigur stai cu mai multe, că te duce capul să le învârţi cum doreşti tu... de gâsculiţe e plin pământul.

Dacă eşti deştept, dar fără altă calitate din cele enumerate mai sus, e greu... că deh, fetelor le este mai greu să şadă lângă un domn ce le poate controla... viaţa! Dar nu trebuie să disperi... există suficiente fete care încă mai caută o astfel de calitate... dacă mai ai şi simţul umorului, ţi se dublează şansele! 

Dacă ai doar simţul umorului, tot e mai bine decât să fii doar dăştept! Cum ziceam, fetelor le plac bărbaţii care pot să le facă să râdă. Şi e un bun punct de pornire în a sparge gheaţa şi a-ţi putea etala calităţile... Am postat, de curând, pe pagina mea, o serie de poze cu texte de agăţat... nişte aiureli, desigur! Sper să nu fi fost cineva care să fi crezut că îi va pica ceva în plasă cu astfel de replici! Şi bineînţeles, un macho vine şi comentează „Dau în diabet zaharat la cât de "zaharos" e textul ăsta de agăţat... Fetele chiar mai sunt atât uşor de impresionat cu asemenea "dulcegării"?”... I-am răspuns simplu: „Cu astfel de replici nu, dar cu siguranţă o vei face să zâmbească... o fată va alege cu siguranţă un băiat care să ştie cum să o facă să zâmbească în locul unuia posac :)”. Corect? Eu cred că aşa este.

De eşti Bill Gates de Frecăţei (zic şi eu aiurea o localitate, sper că înţelegeţi ce vreau să subliniez), atunci ai cea mai uşoară sarcină. Nenicăăăă, faci preselecţie. Urât cu spume să fii şi ai parte numa’ de bunăciuni. Ca la piaţă, nenică... pe alese! Acum, de eşti prost, nu o să realizezi că ea se va duce cu chipeşul în vreun apartament/hotel plătit din banii tăi (vrea şi ea să simtă şi plăcere când face hâţa-hâţa, nu doar greaţă când o atinge barbatul), că doar n-oi fi şi dăştept să şi realizezi astfel de lucruri! Şi dacă se găseşte vreo persoană să mă contrazică la acest capitol, fac urât de tot. 

De ăsta cuminte mi-e şi frică să scriu vreo boabă... că simt furia sexului frumos chiar de pe acum... darămite când or citi ce aş putea să scriu despre asta... zic doar că există şi astfel de bărbaţi, dar pentru a fi aşa, depinde şi de cele de lângă ei!

Prin urmare, fetelor, băgaţi bine de samă cam ce calităţi căutaţi la „bărbatul perfect” astfel încât să le aibă pe acelea pe care le doriţi cel mai mult şi mai mult. Sau... pot fi şi toate, dar nu la capacitate maximă, dacă mă-nţelegeţi.
 
Dacă mă-ntrebaţi pe mine ce calităţi aş avea... aş spune că am simţul umorului destul de bine dezvoltat... şi destul de cuminţel... şi oleacă frumos... şi ştiu că sunt şi dăştept, dă-mă draq de modest!!! :))))) Păcat că n-am suficienţi bănuţi cât să mă consideraţi bărbatul perfect (nici biţiclă n-am, să ştiţi!!!)

 
P.S.: Pentru cei/cele care vor avea atacuri de panică, crize de isterie, etc. îi sfătuiesc să considere acest articol un pamflet... pentru cei/cele care mai gândesc oleacă, vor şti să citească şi printre rânduri ;)