26 februarie 2012

De ce fugim de trecut?


    Nu ştiu de ce alţii fug de trecut... ce anume i-a determinat să facă asta... dar eu vreau să-l ţin mereu viu. Deşi peste tot ţi se spune că trebuie să fugim de trecut pentru a putea să trăim prezentul, eu nu sunt de acord cu asta! Firea noastră, a oamenilor, este atât de josnică... Dacă ne aducem aminte de lucrurile minunate de care am avut parte, bucuroşi ne plimbăm prin trecut... dar când dăm peste clipele tulburătoare, ne revoltăm şi încercăm din răsputeri să le alungăm din noi... când, de fapt, nu facem decât să băgăm gunoiul sub preş. Oricât am vrea, nu vom putea da deoparte trecutul... singura soluţie este să-l acceptăm ca făcând parte din noi.
    Zic eu că-i normal să nu fugi de trecut, când ştii că în el se află frumoasele amintiri din copilărie, primul tău sărut, prima ta iubire ascunsă, primul tău „Te iubesc”... dar de ce dorim să devină normalitate fuga de partea întunecată a acestuia? De ce, când apar deziluziile iubirii, când persoanele dragi ţie nu mai sunt alături, când apare trădarea din partea celui mai bun prieten îi întoarcem spatele? Oare nu ştiţi că, făcând astfel, uităm chiar şi de frumuseţea lui?
    Aşa am făcut şi eu... când nu mi-a plăcut, am întors spatele... i-am întors spatele cu gândul că prezentul va fi mai frumos... am crezut că pot visa la un viitor nedefinit... Hotărât, am mers doar înainte, l-am abandonat, fără a mai arunca nicio privire peste umăr, fără urmă de regret. Cel puţin aşa credeam! A fost de fapt o iluzie...
Nu mi-a spus nimeni că trecutul întotdeauna te ajunge din urmă. Şi nu amintirile frumoase îţi apar în cale... tot cele chinuitoare te bat pe umăr, ca un fel de lege nescrisă a firii umane. Aşa se-ntâmplă când laşi lucrurile neterminate... întotdeauna te vor bântui.
    Aşa că am ales să mă întorc, treptat, în trecut şi să mi-l asum, cu bune şi cu rele... doar trecutul este cel care m-a modelat. Este al meu, mi-a fost destinat mie şi trebuie să-l accept, să-l iubesc! O altă modalitate de a fi împăcat pe deplin cu propria persoană nu văd!

22 februarie 2012

Dulcele miros al copilăriei

   Nu ştiu cum să-i spun stării de acum, dar totul se trage de la acele vorbe: cât suntem copii, visăm să devenim oameni mari şi când ajungem la maturitate, tânjim după clipele copilăriei. Oare de ce facem asta?
  De ceva vreme am căutat să mă îmbăt cu mirosul copilăriei mele... amintirile mi-au adus dorul... un dor de prostiile pe care le faceam cu fraţii mei, dor de viaţa fără griji pe care o duceam, dor de răsfăţul pe care îl primeam şi, de ce nu, dor de momentele plângăcioase de care aveam parte. Chiar şi de viaţa presărată cu griji pe care o mai duceam câteodată mi-este dor.
   Cum să nu-mi fie dor de frumoasele zile de vară când ieşeam cu frate-meu în faţa curţii şi băteam mingea toată ziua? Sau când jucam baschet la panoul aninat de nucul umbros din curte? Bine, mă cam ofticam eu că nu prea mă lăsa să câştig, dar asta e o altă poveste... Oare voi vă plimbaţi hai-hui pe străzi, căutând să vă agăţaţi de pomi şi să furaţi o caisă, un măr? Vai, ce viteză prindeam când ne descoperea vreunul mai arţăgos agăţaţi de pomii lui... câte ocări primeam şi cum zburau diverse obiecte pe la ureche... iar noi râdeam ca dracii!
   Să nu-mi fie dor de magicele momente de iarnă când ne adunam toţi pe stradă cu săniile? Şi ne băteam cu bulgări... Ţin minte şi acum vacanţele de iarnă! La tăierea porcului trebuia să particip negreşit, doar ca să arăt că sunt bărbat în faţa surorilor mele... Simt şi acum emoţiile din Ajunul Crăciunului, când ne strângeam cu toţii prin jurul bradului, povesteam şi visam la cadourile ce urmau să vină... iar dimineaţa nu mai aveam răbdare şi năvăleam, buluc, la brad, să vedem ce a primit fiecare... pe atunci chiar credeam în Moş Crăciun, deşi nu primeam ultra-mega-super cadouri! Câteva dulciuri şi ceva jucărioare...  Atât! Dar eram atât de fericiţi!
    Şi câte ar mai fi de spus...
   Cu cât înaintez în viaţă, cu atât mă îndepărtez de această lume... apariţia de noi şi noi probleme duce la dispariţia copilului din mine, încet, încet. Şi nu-mi doresc asta!
   Din când în când, îmi las grijile deoparte şi alunec pe drumul către copilul din mine, pentru că mirosul copilăriei face bine sufletului. Nu vreau să uit de unde am plecat şi evoluţia pe care am avut-o! Ceea ce am trăit atunci a dus la persoana de acum!
    Voi vă mai aduceţi aminte de copilărie?

18 februarie 2012

Senzaţia schimbării

   Sub efectul transformării continue, trecerea de la adolecent la adult m-a supus unui joc delicat cu mine însumi. Perfecţionist din fire, am căutat mereu să-mi descopăr calităţile şi defectele... primele să le aprofundez, cele din urmă să le fac să dispară. Fiecare eveniment cu impact asupra mea mi-a adus dorinţa de schimbare... şi de fiecare dată, un strop de maturitate.
   Cum procedăm noi? De fiecare dată când ne împiedicăm de vreun obstacol, spunem că nu vom mai repeta greşeala care a dus la această situaţie, nu? De câte ori ne-am promis solemn că nu ne vom lăsa pradă sentimentelor, când ele au fost batjocorite? De fiecare dată ne impuneam schimbarea care să ne aducă la armonia perfectă cu noi înşine! Şi tot se mai iveau situaţii care să ne contrazică propriile promisiuni...
   Să revin la persoana mea. Am ajuns la concluzia că, oricât de mult aş încerca eu să cred că m-am schimbat, tot nu am reuşit acea schimbare radicală. Oricât mi-aş dori să cred că pot iubi într-un mod mai deosebit, nu pot să iubesc decât în felul meu. Aşa mă definesc şi nu mă voi schimba vreodată. Simt că dacă aş încerca să iubesc într-un alt fel, m-aş minţi... dar şi mai grav, aş minţi-o pe ea, oferindu-i o iubire falsă! E doar senzaţia de schimbare a eu-lui... Spun bine „senzaţia de schimbare”, pentru că, punând faţa în faţă pe „Eu” din adolescenţă şi pe cel din ziua de azi, nu observ aşa mari diferenţe. Nu neg faptul că fiecare poveste iubire îşi are unicitatea ei, chiar sunt de acord cu asta, doar că persoanele pe care le iubeşti îţi răspund într-un mod unic...
   Cred cu tărie că fiecare are un mod unic de a iubi. Poţi iubi în tăcere, sau poţi iubi prin cuvinte, ori prin gesturi... fiecare îşi alege modalitatea, identitatea fiind definită cu mult înainte de a începe. Iar cel care va spune că şi-a construit o altă modalitate de a iubi, pe baza experienţelor anterioare, lăsaţi-mă să nu-l cred! Au impresia că pot iubi ca-n filme, dar într-un final, tot iubirea primară va dicta drumul.
   Printre atâtea vorbe şi citate cu şi despre viaţă, care se potrivesc într-un anume moment, pun tot mai mare preţ pe vorbele acestea: nu te schimba de dragul iubirii... mai bine cauţi acea persoană care te va iubi pentru ceea ce eşti!
   Şi pentru că tot am adus vorba despre vorbe înţelepte... cred că Octavian Paler a exprimat cel mai bine condiţia umană în clipul prezentat mai jos. Merită să pierzi 8 minute din viaţă pentru a-l urmări! Chiar dacă îl ştiţi, mai luaţi, odată-n plus, aminte la el!

 

16 februarie 2012

Liniştea unei dimineţi de februarie

    E una din dimineţile acelea târzii, adormite, relaxante, când sunt înconjurat de o linişte deplină. E dimineaţa aceea după care tânjesc de ceva timp iar acum, când am dat de ea, nu pot rata prilejul de a mă bucura la maxim. E acel „dolce far niente”... Nu am chef să-mi fac patul, nu vreau să renuţ la pijamale, micul dejun nu-mi stârneşte niciun interes... poate o cafea m-ar mai anima puţin. Numai fulgii de zăpadă nu-s în ton cu spiritul meu. Îi urmăresc cum aleargă haotic, bucurându-se că au primit voie la joacă şi le zâmbesc. Poate sunt conştienţi că nu au prea mult timp la dispoziţie pentru asta. Îi privesc din spatele perdelei, de la căldură, parcă bucurându-mă de voioşia lor, însă nu le-o împărtăşesc.
   Mângâiat de această stare de bine, încerc să găsesc răspunsul pentru liniştea ce mă înconjoară de ceva timp. De unde vine ea? Printre întâmplările cotidiene nu găsesc răspunsul, căci ele nu mă ajută prea mult. Singurătatea locuinţei n-ar trebui să-mi fie prieten bun, dar am făcut un armistiţiu şi de ceva vreme ne înţelegem de minune. Şi atunci?

    Răspunsul vine din monologurile fără sfârşit, lungile ore de dirigenţie purtate cu sufletul meu, în care eram deopotrivă dascăl şi elev... încurajări, reflectări, analize, comparaţii... un proces complex şi îndelungat. Toate acestea pentru a-mi găsi drumul spre linişte.
     Am pornit de multe ori pe acest drum, însă de tot atâtea ori s-a terminat înainte de vreme... de fiecare dată am luat-o de la capăt... am ştiut că, pentru a putea să mă bucur pe deplin de viaţă, singura soluţie era să găsesc liniştea, chiar şi acolo unde este furtună! De data aceasta am nimerit bine! Simt asta! Rătăcesc de prea mult timp pentru a nu vedea că acesta e drumul cel bun. În sfârşit, mi-am găsit echilibrul...
    Da... liniştea acestei dimineţi îmi pune în faţă o altfel de lume... una mai colorată, mai veselă, mai binevoitoare... o lume care îmi dă impulsul de a fi mai bun, de a zâmbi din toată inima, de a ignora micile răutăţi. 
     Doar eu o văd?

14 februarie 2012

Iubire de Valentine’s Day


    Cum de două sărbători încoace nu prea am cu cine să mă bucur de această sărbătoare a dragostei, am cam uitat cum e s-o sărbătoreşti. Dar nici stres mare n-am.
   Cum toţi scriu despre asta, m-am gândit să scriu şi eu. Nu ţin să scriu defăimător la adresa acestei zile, nici s-o ridic în slăvi, nici să vă redau citate cu şi despre iubire, sfaturi despre cum se mănâncă şi cum se digerează! Sunt doar idei ale mele, care se aplică sau nu oamenilor.
    Ce înseamnă pentru mine acestă zi? În clipa de faţă, absolut nimic! E doar o zi din săptămână! Nu-mi mişcă vreun muşchi al inimii, n-am nicio emoţie... nici nu mă amărăşte, nici nu mă-nveseleşte. Aş putea spune că-s mai liniştit, fără stres că trebuie să alerg după cadou sau că trebuie să mă exprim într-un alt fel decât cel obişnuit! A însemnat ceva, vreodată? A însemnat, dar a fost un sentiment chinuit, pentru că trebuia să fac CEVA, un gest care să o surpindă. Nu doream ca, în zilele ce urmau, ea să fie întrebată cum i-a fost acestă zi şi să nu aibă ce răspunde... Părerea mea? Dacă iubeşti, nu-ţi trebuie o zi specială pentru a arăta acest lucru! Cadourile se pot face în orişicare zi, nu doar AZI sau la evenimente deosebite!
    Ce înseamnă pentru alţii:
- pentru cei romantici, este un moment oportun pentru a se da peste cap şi a face din această zi una deosebită, memorabilă!
- pentru împerecheaţii obişnuiţi, aş zice că e o zi stresantă. Pe lângă activităţile curente, trebuie să te străduieşti pentru alegerea unui cadou care să placă, iar toată ziua e musai să prestezi romantism...
- pentru cei singuri, există două categorii: cei cărora li se fâlfâie de acestă zi... şi cei care încă suspină după trecut, mai depărtat sau mai apropiat. Pentru aceia din urmă e foarte greu! Azi, mai mult ca oricând, simt lipsa acută a iubirii... multe lacrimi, multe regrete... singurătatea li se pare o povară prea mare... grea zi pentru ei! Le-aş spune mai multe, dar e bine de ştiut că o să treacă, într-un fel sau altul... depinde doar de ei! Numai răbdare să aibă... răbdare cu inima lor!
   Oricum, trendul general este următorul: cine are cui să-i exprime dragostea se bucură cum ştie de această zi. Cine nu, ori plânge toată ziua şi nu-i bun de nimic, ori o dă în diverse: ori nu crede în sărbătoarea asta, căci e a americanilor, preferând Dragobetele (de parcă de Dragobete dă cu basca de pământ şi se rostogoleşte de 2 ori pentru iubire) ori bagă textul că nu-i trebuie o zi specială pentru a-şi arăta dragostea. Deh, fiecare scapă cum poate din capcana iubirii.
    Concluzia e doar una: iubirea e un sentiment atât de frumos, încât nimeni nu fuge de ea!

11 februarie 2012

Pe urmele ei

    A fost a mea... m-am bucurat de fiecare clipă petrecută alături de ea... mi-a dat aripi cât să pot atinge stelele!
Am avut-o... şi am pierdut-o. În lipsa ei, m-am prăbuşit în cel mai adânc abis... singur, pustiit, insignifiant.
Când am crezut că totul este în zadar, din acel abis auzeam o voce îndepărtată, o rază de lumină... care mă îndemna să privesc înainte, să am răbdare... şi să o iau de la capăt. Speranţa că odată şi-odată acest cerc vicios se va închide m-a făcut să pornesc la drum din nou şi din nou... oricare s-ar fi ivit... acel drum care să mă ducă ori spre stele, ori spre abis!
    Vă veţi întreba poate de ce insist atât? De ce nu renunţ atunci când mă prăbuşesc? Pentru că, odată ce am avut-o, nu pot să renunţ! Este ca un drog, crează dependenţă... unii, mai norocoşi, îşi aleg drumul câştigător din prima încercare... alţii, încearcă de mai multe ori, dar în final reuşesc să-i dea de urmă; încercările eşuate le notează ca lecţii de viaţă... însă sunt acele persoane care aleargă o viaţă întreagă, pe toate drumurile care li se ivesc şi tot nu reuşesc s-o aibă. V-aţi întrebat ce-i determină să continue? Oare de ce nu obosesc? Acea rază de speranţă, că vor nimeri pe drumul corect, le dă puterea de a căuta neîncetat. Pentru cei ce renunţă, aceia nu mai trăiesc. Ai renunţat să o mai cauţi, ai renunţat la sufletul tău! Şi ce este un om fără suflet?
Eu am ales să o urmăresc... fiecare început de drum o are ca destinaţie finală pe ea... o vreau lângă mine... fără ea sunt sărac! Şi de fiecare dată când o simt, prind aripi. Nici nu mai ştiu de câte ori am luat-o de la capăt... şi nici nu mai contează. Am pornit la drum fără ezitare, fără a mă gândi că aş putea cădea în abis... Pe orice drum pe care-am întâlnit-o, m-am bucurat de ea, dar niciodată drumul n-a fost la fel! Ce ironie...
     Şi am plecat... am plecat să-mi găsesc IUBIREA!

7 februarie 2012

Trădăm iubind sau iubim trădând?

"În viaţă simţim nevoia paşilor în doi. Paşi în doi care se fac în acelaşi timp. Cu credinţă şi încredere reciprocă. N-am crezut niciodată că voi ajunge să fiu cea minţită. Nici măcar că voi fi cea de care să se debaraseze de aproapele ei, cu toate sentimentele lui, jucând-se cu Liberul Arbitru. N-am ştiut nici măcar că doare atât de mult. Bănuiam doar că ar putea să doară. Şi totuşi, vine un timp când inima ţi se transformă în cruce. Bătută-n cuie, sângerează - ar zice unii - ca proasta, nu pentru că i-ar fi fost răpită iubirea, ci pentru că a ajuns să nu mai simtă nimic... iar tu să realizezi că nu mai ai nimic în comun cu omul lângă care ai crezut că trăieşti iubirea. Din trădare. Această trădare a aşteptărilor, când crezi în maturitatea omului de langă tine, în conştientizarea efectelor unor manifestări ce lui îi par nevinovate, dar care aşa de mult dor... Acest tip de trădare poate răni doar oamenii care iubesc cu adevărat.
Cunosc o mulţime de femei şi bărbaţi care se mândresc cu faptul că au avut puterea să ierte trădarea, să treacă peste infidelitatea partenerului, salvâdu-şi astfel, spun ei, relaţiile sau căsniciile, motivându-şi iertarea prin marea dragoste pe care o poartă partenerului. Eu însă cred cu tărie că, atunci când iubeşti cu adevărat, când trăieşti acea dragoste care-ţi mistuie sufletul, nu poţi!!! N-ai cum să ierţi trădarea. Cred că, dacă iubeşti cu adevărat, doar gândul că omul căruia i-ai încredinţat sufletul tău îşi poate dezveli trupul şi sufletul în faţa altcuiva este de nesuportat. Doar atunci când trăieşti iluzia iubirii poţi trece peste o astfel de trădare.
Cunosc o mulţime de femei care se complac, din laşitate, în căsnicii presărate cu compromisuri de nedescris. Există bărbaţi care-şi iartă partenerele pentru trădare, “motivaţi” de faptul că nu-şi pot părăsii copiii. Eu cred că nu părăsesc... pur şi simplu acceptă trădarea din laşitate, pentru că le este frică să-şi ia viaţa de la început.
Fac parte din acea categorie de oameni care n-ar putea ierta trădarea persoanei pe care o iubesc. Cred cu tărie că dragostea dispare în momentul trădarii. Eu cu siguranţă n-aş putea suporta imaginea lui în braţele alteia, căci această imagine mi-ar mistui sufletul şi inima în fiecare secundă... 
Voi din ce categorie faceţi parte? Aţi putea ierta trădarea?"
V-aţi prins? Este EA... s-a ţinut de promisiune! Felicitări!

6 februarie 2012

Parfumul nopţilor târzii

Nopţile târzii mi-au devenit familiare... mult prea familiare. Obosit de atâtea întrebări retorice, nici de această dată nu am stat să mă întreb când s-a întâmplat asta.. sau de ce. Ştiu doar că în liniştea lor mă transform, în anonimatul lor găsesc de cuviinţă să-mi odihnesc gândurile, în târziul lor dorinţele îmi capătă forma pe care o doresc... ele îmi arată cel mai bine drumul spre inima mea.
Învăluit în întunericul cald al nopţii, renunţ la precauţii, cobor garda raţiunii şi nu fac altceva decât să uit de mine şi... să mă gândesc la tine! Iubesc să mă las purtat de gânduri pentru că ştiu că mă duc aproape de tine, atât de aproape încât te simt în braţele mele! Iar dacă tu eşti în braţele mele, atunci îmi găsesc şi eu liniştea. Iar dacă am linişte, pot să adorm cu zâmbetul pe buze. Iar dacă dorm cu zâmbetul pe buze ştiu că primul gând al dimineţii pentru tine va fi, negreşit.
Noaptea întotdeauna îmi scurtează drumurile gândurilor... şi ţi le trimite fără a greşi destinaţia. Încerc să profit cât mai mult de timpul petrecut alături de ea pentru că, la lumina zilei, dispare totul. Soarele îmi redă simţul raţiunii, îmi goleşte sufletul şi în loc să mi-l încălzească, mi-l umple cu recile frisoane ale realităţii. Tot el îmi spulberă gândurile într-o mie de zări... şi doar magia nopţii mi le poate readuce înapoi!

3 februarie 2012

Străin de mine

    Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine… rătăcind de unul singur printre atâtea cărări, am uitat de mine. Am renunţat la mândrie, doar pentru a schimba ceva din rutina zilei. Am iubit pe cine nu avea nevoie de iubire. Am zis „DA” când tot ce-mi doream era să spun „NU”. Am întors privirea când trebuia să privesc în ochi. Am admirat, când trebuia să dispreţuiesc. Am dat şansa mea altuia, din neputinţa de a riposta... am făcut multe alte lucruri pe care nu mi le pot justifica!
    Toţi ne dorim ca iubirea să fie mereu în jurul nostru. Diferenţa între noi se face atunci când unii ştiu s-o aprecieze, alţii... nu! Eu fac parte din acea categorie care, având-o, n-am ştiut s-o apreciez... ori n-am ştiut s-o arăt. Oricum ar fi, am făcut-o prea târziu! Şi-mi pare rău!
     Din dorinţa de a iubi din nou, cu gândul că de data aceasta nu voi mai da greş, am început să spun „Te iubesc” oricărei fete ce mi-era simpatică. Am spus aceste cuvinte fără să cred în ele... Imatur, le-am spus de atâtea ori încât pentru mine au devenit o obişnuinţă, ceva firesc. Le-am repetat într-un mod obsesiv încât cineva mi-a zis că, dacă voi continua în acest fel, nu se va mai găsi nimeni care să le creadă atunci când le voi rosti cu adevărat!
     Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine... nu mă mai recunosc! Eu, cel care spuneam atât de rar aceste cuvinte... acum le folosesc prea des. Lipsa acută a iubirii din sufletul meu mi-a întunecat simţul raţiunii. Luciditatea nu mai vrea să mă ajute, lăsându-mă să alunec spre locuri unde zâmbetul nu există decât pentru poză... iar în spatele acestuia se dezlănţuie adevărate uragane! Simt cum mă înstrăinez de mine. Încet, dar sigur, sufletul se depărtează şi rătăceşte fără ţintă, căutând sublimul!

1 februarie 2012

Iubire neîmplinită?!? De azi îi spun „NU”!

   De azi spun „NU” iubirii neîmplinite. De azi, îi refuz privilegiul de a-i mai arunca priviri furişe, din spatele perdelei. Îi întorc spatele şi păşesc rar, apăsat, fără a mai privi spre ea! Am împachetat-o într-o cutiuţă, pe care o voi numi „Amintiri” şi o voi pune într-un colţ al sufletului Trebuie! Ştiu că sufletul nu mă va ierta vreodată... dar drumul ce mi se deschide nu-mi dă de ales!
   De azi, aleg s-o privesc pe ea! Sprijinit într-un cot, puţin aplecat peste ea, o privesc îndelung. În dimineaţa aceasta este fermecătoare! Razele ce străbat prin geam aruncă spre ea o lumină magică. O mângăi cu privirea. Îi urmăresc mişcările pieptului. Îi sorb răsuflarea. Parcă simţindu-mi privirea duioasă, un zâmbet i se întipăreşte pe buze. Nu-mi pot reţine pornirea... părul ei este acum instrument de joacă pentru degetele mele. Umărul pe care cearşaful mi-l dezveleşte mă obligă să-l sărut uşor...
   Şi, în aceste momente de tandreţe matinală, realizez că drumul ce mi se deschide nu mai permite să privesc cu nostalgie spre iubirea neîmplinită. Lupta dintre „Posibilitate” şi „Certitudine” este întotdeauna câştigată de cea din urmă. Nu pot să-mi refuz dreptul la fericire... EA este aici, lângă mine, nu am cum să mă înşel... toate simţurile mele mă îndrumă spre acest drum. Şi mi-aş dori ca fiecare zi de acum înainte să fie ca aceasta. Mi-aş dori ca în fiecare dimineaţă să mă îmbăt cu prezenţa ei.
   Azi... o iubesc. Azi, ea este prezentul meu, un prezent de vis, pe care vreau să-l trăiesc fără teama că aş putea să-l pierd într-un viitor nedefinit. Nu vreau să imit persoanele care se tem să iubească din cauza incertitudinii zilei de mâine... vreau să mă bucur de ceea ce este acum. 


   Ce va fi mâine, nu se ştie... dar asta este o altă poveste, nu?