31 ianuarie 2012

Admiraţie pentru oameni mari

  Încă de când am început să desluşesc cum stă treaba cu lumea asta (cam prin clasa VII – a, fie doar vorba între noi), am căutat persoane a căror valoare era peste a mea! Spre exemplu, în clasele gimnaziale, am avut un coleg extraordinar de deştept. Nu m-am înşelat în privinţa lui: olimpiade naţionale şi internaţionale în domenii diferite, încununate cu succese de pe cea mai înaltă treaptă a podiului... acum este unul din acele genii pe care acestă ţară le-a generat pentru export.
   În timpul liceului şi al facultăţii, când l-am pierdut din raza mea de vedere, lumea mi-a arătat şi alte persoane demne de urmat, fruntaşii grupului... şi îmi şoptea că, dacă vreau să fiu mai bun, să încerc să îi ajung. Când nu am mai avut pe cine urmări, mi-am găsit ca mentori oamenii mari ai lumii, care prin cuvintele lor au motivat atât de multă lume încât cred că, dacă ar fi ştiut, s-ar fi speriat. Acele cuvinte, atât de maiestuos meşteşugite, pentru mine însemnau un imbold pentru a-mi stimula capacităţile! Eram fascinat de cât de bine reuşeau să le lipească pentru a le da o formă desăvârşită şi un înţeles inexplicabil de atrăgător.
   Să nu mă înţelegeţi greşit, nu caut inspiraţia doar din aceşti giganţi, pentru că nu cred că mă voi putea ridica vreodată la înălţimea acestora! Orice persoană care mă poate învăţa un lucru bun mi-o iau ca exemplu. Orice lucru cu care o persoană reuşeşte să-mi atragă atenţia încerc să mi-l însuşesc, aşteptând momentul prielnic pentru a-l folosi! Şi găsesc o mulţime de oameni de la care am câte ceva de învăţat!
   Nu mi-este teamă să aspir cât mai sus, îmi inpun ţeluri greu de atins... dacă parcurg măcar 10% din calea către ele, mă declar pe deplin mulţumit. Iar dacă una din persoanele care mă inspiră găseşte de cuvinţă să-mi aprecieze eforturile, cu siguranţă voi prinde aripi pentru a pentru a parcurge mai repede treptele împlinirii mele!
   În încheiere, vă las în companie vorbelor lui Vasile Ghica: "Admir îndrăgostiţii pur sânge, nu corciturile"!

30 ianuarie 2012

Iluzia iubirii




   În această seara, poate din lipsă de idei, poate din prea multă comoditate, am rugat-o pe EA să-mi trimită o parte din gânduri, pentru a le pune aici, într-un fel de guest post. Am ţinut neapărat să-i văd capacitatea de a se juca prin multitudinea de cuvinte... ştiam că mă va surprinde. Sper că şi pe voi! 
Iată ce a ieşit:



    "Sunt eu, pe terasă, cu o cană de cafea în mână, zâmbind... căci e frumos afară. Privind albul omătului ce tocmai s-a aşternut în grabă, m-a năpădit amintirea şi... poate dorul unei iubiri trecute şi neîmplinite. Ştiţi, este acea iubire de taină, adolescentină, pe care am trăit-o fiecare din noi. Acea iubire pe care nu aveam curajul să o strig în gura mare, de teama de a nu fi respinsă... sau de a nu fi judecată. Mă bucuram când îl vedeam trecând pe cealaltă parte a trotuarului sau când îi aruncam priviri furişe din spatele perdelei... şi eram fericită... doar cu atât de puţin.
    Privind în urmă, realizez că în acea vreme, crescând într-o lume în care educaţia primită nu-mi permitea să-mi exprim sentimentele, în care aveam grijă ca niciun gest, nicio vorbă sau privire să nu-mi trădeze dragostea ce-o purtam iubitului de taină, am trait, de fapt, cele mai intense sentimente. Sunt iubirile neîmplinite, cele mai frumoase şi mai intense trăiri? Oare trăind acea poveste, mai puteam zâmbi acum, privind în urmă? Ori, ar fi intervenit monotonia, ura, trădarea?
    Câteodată mă intreb...dacă mi-ar plăcea să-l întalnesc... să mă uit în ochii lui, să ştiu dacă aş mai simţi acel fior care nu mă lăsa să dorm în nopţile târzii, care îmi năpădea toate simţurile şi îmi lăsa un gust dulce-amărui în suflet. Sau poate... mai bine nu? Dacă el este acum doar o umbra a iubirii mele adolescentine?
   Trăim cu impresia că niciodată n-am iubim mai mult ca atunci când întreg Universul i se împotriveşte acestei iubiri. Şi e atât de dulce suferinţa... sunt atât de savuroase lacrimile şi sclipirile speranţei, deznădejdea... şi iar speranţa. Frumos, adânc şi minunat este visul de iubire neîmplinit în fapt, dar dorit în fiecare clipă a vieţii!
    Ştiu.... veţi spune că iubirea împlinită nu suportă, totuşi, comparaţii. Aşa este. Eu ştiu... pentru că am avut norocul să trăiesc şi-o astfel de iubire. Ca orice lucru frumos, s-a consumat... poate prea repede sau poate prea târziu. Nu o regret, o port in suflet... şi-i mulţumesc Divinităţii că mi-a oferit-o, pentru că, în zilele prezente, astfel de iubiri sunt extrem de rare. Există oameni care aleargă o viaţă întreagă fără să aibă parte de “acea iubire”!
    Eu cred însă că există şi că fiecare din noi a trait sau trăieşte o iubire de taină, care ne face să tresalte inima pe furiş, care hrăneşte spiritul, tocmai pentru că este doar de noi ştiută, chiar dacă e fără viitor.
    E mai bine să multumeşti cerului că ai trait o poveste de iubire, care ţi-a bucurat sufletul în aceeaşi măsură cu suferinţa produsă, decât să nu fi trăit nimic... sau să trăieşti complăcându-te într-o iubire demult apusă, doar pentru că ţi-e teamă că vei rămâne singur?
     Dar.. asta este o altă poveste..."
     P.S.: Nu-mi cereţi să vă spun cine este, îi respect dreptul la intimitate!

29 ianuarie 2012

Îndeletniciri de aur


Mai ţineţi voi minte tractoristul din secolul trecut? Cel dezbrăcat pân’ la brâu şi plin de praf, negru ca tăciunele de la soarele arzător al verii, călare pe tractorul din poză? Cel care trage vârtos dintr-un Carpaţi, duhneşte a alcool şi pute-a transpiraţie de-ţi cade părul din nas? Eu azi nu-l mai văd! El umblă într-un tractor next generation, climatizat, ascultă simfonică la radiocasetofonul cu CD, maca Sonny, îmbrăcat în cămaşă apretată, fumând un Kentan şi recitându-i iubitei versuri shakespeariene printr-un Iphone-ul 4S!


Dar de vânzătorul ambulant ce mai ştiţi? Da, acela care trecea pe străzi într-o căruţă trasă de-o mârţoagă uscată şi striga cât îl ţinea gura: „Lubeniţe, luubeniţeeeeeee!!!” Nici p’ăsta nu-l mai văd pe străzi! Acum s-a mutat în online, îşi vinde marfa direct din bostan! Şi, ca să facă parcă în ciuda celor pofticioşi, postează instantanee cu el muşcând cu nesaţ dintr-un pepene zemos, zeama curgându-i pe bărbie, pe piept, fiind bâzâit din toate părţile de curioasele muşte!


Voi, iubitorii de fotbal, mai ţineţi minte acele minunate făpturi de pe stadioane care cărau o sacoşă imensă după ele şi repetau într-un: „Sămânţe, sămânţe-avem!”? Aşa drag mi-era de pirandele alea... lumea se strângea tărăboi în jurul lor să lea dea seminţe dintr-un păhărel, prăjite natural, în tigaie. Mai vedeai câte un chibiţ care desfăcea buzunarul şi cerea 10 păhărele (cred că era rupt de foame, săracul)! Acum, te duci la stadion, vezi un îngâmfat, cu burta până la pământ, care are aranjat pe o masă diverse sortimente de seminţe, toate ambalate în pungi, cu preţul la vedere, fără a mai putea să negociezi la preţ.


Pe ţaţa Floarea de pe strada voastră v-o mai aduceţi aminte? Cea care, din lipsă de altceva, îşi ia scăunelul cu ea, se posta în faţa porţii, sub un pom stufos şi urmărea cu luneta tot ce mişca? Ba, mai mult de asta, dacă aveai norocul să treci pe lângă ea, te mai ţinea şi de taină cu orele! Acum, a cam dispărut complet! Dacă vrei să ştii ultima bârfă despre vecini, adaugă-i pe facebook şi vei fi informat despre toate activităţile, chiar şi când şi-o trag!

Vouă ce alte asemenea îndeletniciri vi s-au întipărit în minte?

Infinitatea lucrurilor de neînţeles

    Vreau să găsesc o explicaţie logică pentru dimineţile matinale în care, deşi nimic deosebit nu s-a întâmplat, simţi că eşti înconjurat de o singurătate acută!     De ce aleargă oamenii atât de mult după valorile materiale pentru ca, la final de drum, să fie fie cuprinşi de îndoieli şi de întrebări retorice, de genul: „De ce nu am ştiut să mă bucur de viaţă?” Şi nu pot înţelege de ce ţinem cu atâta încăpăţânare să ne uităm spre clipe care au fost, în loc să căutăm altele asemănătoare sau chiar mai frumoase în viitorul ce ne aşteaptă! Cum se face că ne bucurăm copilăreşte de accesoriile, uneori inutile, pe care le cumpărăm, dar nu uităm să strigăm din tot sufletul la cât de insensibili suntem când dăm cu ochii de vreun caz social deosebit!
    Oare poate să ofere cineva un răspuns la eterna întrebare „De ce alergăm atât de mult după iubire şi, atunci când o găsim, o refuzăm”? Oare câte întrebări mai trebuiesc rostite până să fim pe deplin înţeleşi?
   Mă pierd în infinitatea lucrurilor de neînţeles. Nu reuşesc să înţeleg varietatea de sentimente care pot sălăjui în sufletul unei persoane. Complicăm lucrurile atunci când ele trebuiesc simplificate şi le tratăm cu superficialitate atunci când trebuie privite cu toată seriozitatea! Ne împietrim sufletele cu ură, nu lăsăm să mai străbată nicio rază de bunătate din noi!
    Cine să mai înţeleagă firea umană?!? Cum s-o înţeleg eu, când aceleaşi lucruri mi le reproşez? Pentru că, atâta timp cât eu nu mă schimb, nu pot să pretind altora să înţeleagă toate aceste lucruri!
    Azi sunt antisocial. Azi privesc spre înapoi. Azi mă uit cu antipatie la cei care se bucură de viaţă! Azi vreau să fiu salvat! Dar nu se uită nimeni... trec pe lângă mine indiferenţi, rigizi, fără să schiţeze un gest! Sunt prea ocupaţi în a-şi păstra propria fericire şi prea temători pentru a oferi un strop de speranţă!

27 ianuarie 2012

Un strop de speranţă

Cum viaţa nu te întreabă tot timpul dacă eşti de acord cu ceea ce se întâmplă, nici tu nu ai vrut să faci asta! Ai intrat în universul meu din senin, fără să fiu pregătit pentru tine! Dar nu te-am alungat, lăsând totul în voia sorţii! Şi odată ce ţi-ai făcut simţită prezenţa, am început să dau frâu liber imaginaţiei şi întrebărilor, toate acestea la adresa ta! Ţi le-am pus în faţa uşii cu speranţa că măcar curiozitatea te va împinge să o deschizi, le-am pus acolo pentru a vedea ce vei face cu ele. Ai deschis-o, le-ai luat, dar nu am reuşit să înţeleg ce ai făcut cu ele, pentru că la mine au sosit un amalgam de sentimente confuze, vagi.
   Miile de vorbe spuse la telefon au avut menirea de a crea o punte între noi, stabilirea unui punct de pornire... pornire spre ce? Ne-am mulţumit doar să păstrăm distanţa, atât în lumea reală, cât şi în cea virtuală! Vorbe care nu au putut trece de pragul amiciţiei, al prieteniei. Ne-am fixat ca punct final în conversaţii: stima reciprocă şi simpatia unuia faţă de celălalt. Atât! Niciun pas mai departe! Niciunul dintre noi nu a vrut să îşi asume riscul de a spune ceva concret.
   Întâlnirea semi-neprogramată ne-a dat prilejul de a stabili unui contact real, acest gest venind din dorinţa amândorura de a depăşi pragul virtual al cunoaşterii. Dar, din păcate, ne pregătisem prea bine pentru asta, îmbrăcându-ne dorinţele în haine nepotrivite, purtând cu noi simţul raţiunii, nu al inimii. Nu ne-am dat nicio şansă la mai bine! De ce să riscăm pierderea unei persoane apropiindu-ne-o, câtă vreme e bună ca prieten? Astfel, totul a decurs simplu, fără ca vreo tresărire a feţei sau vreun imbold ascuns să ne trădeze adevărata dorinţă. Sau poate că nu a fost nevoie de nicio tresărire, totul decurgând aşa cum am simţit? Dileme, dileme...
   Depărtarea ne-a făcut să revenim din nou la vechile obiceiuri: clipele acelea în care ne sorbeam fiecare cuvânt, în care simţeam cum ne completăm... telefonul, lipit de ureche, ne sorbea fiecare cuvânt. Am încercat, odată-n plus, să descoperim, în subconştient, de ce a trebuit să ne purtăm aşa! De fiecare dată când vorbim, îţi şoptesc „Am nevoie de tine”, dar tu nu ai cum să auzi aceste şoapte pentru că doar inima le strigă, nu şi raţiunea! Strigă înfundat, dintr-un colţ al ei, nereuşind să străbată drumul până la tine!
   Unde ne îndreptăm? Care-i destinaţia finală? Să continuăm a mai spera? Să ne lăsăm pe mâna sentimentelor? Ori raţiunea va învinge şi de data acesta, cum face de fiecare dată? Vom putea spera doar atunci când vom renunţa la acea idee comună, pe care am stabilit-o tacit, de la bun început: suntem pe drumuri separate, nu avem cum să le unim, pentru a ne construi un drum comun! Va exista speranţă pentru amândoi doar atunci când imaginaţia ne va da impulsul de a contura un viitor comun. Pentru că, atâta timp cât încă mai este un strop de speranţă, vom putea să merge într-acolo!
   Pentru că nu tot timpul am curajul de a spune tot ce simt şi ce vreau, las acest clip să vorbească în locul meu:

26 ianuarie 2012

Dezavantajul de a locui singur


 
Cum timp de o săptămână beneficiez de publicitate MOoooCA la blog pe pagina Hohote, şefa m-a pus în situaţia de a scrie zilnic un articol pentru a nu mă face de ruşine celor curioşi. Aşadar, încep să intru în trepidaţii, să caut idei pentru un nou articol, pentru a putea să ofer ceva celor ce sunt curioşi! 


   Aseară, pe când înnebuneam tastatura, mi-am adus aminte că maşina de spălat îşi terminase programul de spălat şi că trebuie să scot rufele de acolo. Fug repede, ca nu cumva să nu pierd ceva „important” şi scot rufele, încep să le întind şi... dintr-o dată vine ideea!!! Iat-o:
   Eu, de fiecare dată când vreau să spăl la maşină, mă lovesc de o problemă serioasă. Da’ una mare de tot!!! Nu prea am cu ce umple maşina... decât în cazul în care vreau să bag la spălat toate ţoalele... bine, nu chiar toate, dar vreo 70% din ele tot ar intra. Deci, soluţia ideală ar fi ca să port toate hainele pân’ se murdăresc şi apoi să le pun la spălat, nu? Dar apare altă dilemă şi mai mare: a doua zi ce port? Soluţia ideală ar fi ca a doua zi să stau închis în casă şi s-a rezolvat totul.
   Ei bine, nu fac aşa. Strâng hăinuţele care necesită spălare, iar pentru a completa, ce credeţi că fac? Pun haine curate! Genial, nu? :)) 
   Deh, acesta este unul din dezavantajele de a locui singur! 

P.S.: Nu credeţi tot ce scrie aici! Maşina de spălat merge şi cu haine mai puţine în ea, da? :D

25 ianuarie 2012

Cine-i persoana din umbră?

   Nu am căutat în mod expres să cunosc persoana de dincolo de calculator şi nici nu am vrut să îmi formez o opinie despre ea, nu înainte de a o cunoaşte... dar despre asta am mai scris în acest articol.
   Cu toate acestea, am o tendinţă nestăpânită în a-mi contura o părere la nivel imaginar despre acele persoane care au o popularitate imensă în mediul online fără a fi o persoană publică extrem de cunoscută. E foarte uşor să admiri o persoană care are succes! Admir aceste persoane care, din cvasinecunoscute, devin populare prin muncă, perseverând mereu pentru a-şi atinge scopul propus, indiferent de piedicile apărute! 
    Dar oare câţi dintre cititorii lor s-au întrebat care sunt sacrificiile pe care le fac pentru a avea succes? Cât timp din zi îşi consumă pentru a-i mulţumi... Cât suflet pun în tot ceea ce fac doar pentru a primi o apreciere în plus... Câţi nervi şi câtă stăpânire de sine trebuie să aibă atunci când se găseşte un cârcotaş care, în loc să-şi vadă de „ciorba” lui, aruncă vorbe grele, trivialităţi şi păreri neîntemeiate asupra muncii acesteia... Ce tărie de caracter să mai ai când, după o zi de lucru, trebuie să te aşezi în faţa calculatorului şi să începi a căuta resursele necesare pentru a-ţi întreţine „oaspeţii”... Cât de ordonaţi trebuie să fie cu timpul lor pentru a se împărţi atât mediului online cât şi persoanelor care îi înconjoară... eu asta apreciez la aceste persoane.
    Singurul motiv plauzibil, la care m-am putut gândi, pentru ca aceste persoane să continue munca pe care o fac este aprecierea celor pentru care muncesc atât! Iar dacă în fiecare zi se va găsi un nou om care să facă asta, eu cred că au tăria să continue!
Acest articol este dedicat persoanei din spatele pagini de facebook „Hohote”, cu care am avut plăcerea să schimb 2-3 cuvinte! Pentru ea, îi transmit câteva: Jos pălăria! Am o stimă deosebită pentru ceea ce faci! Felicitări şi ţine-o tot aşa, pentru că faci o treabă excelentă!

23 ianuarie 2012

Sunt obosit


Sunt obosit pentru că mă preocupă mai mult persoana altuia decât persoana mea!
Sunt obosit pentru că renunţ la multe lucruri care sunt bune pentru mine, dar nu pentru alţii.
Sunt obosit pentru că nu mă pot opri să-mi arăt cu degetul persoane care încalcă norme de convieţuire civică şi socială.

Sunt obosit pentru că, în societatea aceasta bolnavă, se găsesc tot mai mulţi nevolnici să vorbească în numele altora, iar cei care au cu adevărat ceva de spus preferă să rămână în anonimat.
Sunt obosit pentru că văd persoane lipsite de caracter care pretind roluri de şefi – unii chiar reuşesc – îngroşând astfel rândurile liderilor formali!
Sunt obosit pentru că nu mă pot abţine să observ că, pe zi ce trece, sunt înconjurat de persoane din ce în ce mai nefericite, care nu mai ştiu să zâmbească şi care uită să mai spună o vorbă bună.
Sunt obosit pentru fiecare tentativă eşuată de a crea o lume mai bună.
Sunt obosit pentru că în fiecare zi mă trezesc în această lume şi o însoţesc în drumul ei până la căderea nopţii.
Am nevoie de o evadare. Vreau să plec aievea, în lumea pe care mi-am creat-o într-un colţişor din mintea mea... o lume populată de oameni calzi, care ştiu să zâmbească, să iubească şi să se dăruiască celor de lângă ei fără să aştepte ceva în schimb.
Sunt obosit... în general! În particular, sunt obosit pentru că azi-noapte nu am reuşit să mă odihnesc pe măsura efortului depus pe timpul zilei! Dar recuperez azi! Sper!

17 ianuarie 2012

Martor la iubire

Să mergi alături de mine printre razele soarelui...
Să-mi rosteşti cuvinte frumoase...
Să alegi în întâmpinarea mea ca şi cum nu m-ai fi văzut de multă vreme...
Să mă îmbrăţişezi fără niciun motiv...
Să mă săruţi când mă aştept mai puţin...
Să mă încurajezi în orice prostie pe care o fac...
Să priveşti alături de mine apusul soarelui...
Să fii alături de mine când apare luna...
Să îţi laşi chipul să cutreiere în lumea viselor mele...
Să mă învălui cu răsuflarea ta...
Să-mi încălzeşti sufletul cu îmbrăţişarea ta...
Să-mi zâmbeşti de la prima clipă a dimineţii...
Pentru că, atunci când soarele ne va vedea din nou, va şti că mă iubeşti! 

16 ianuarie 2012

Revoluţie... de 2 lei

     Imediat după ce a izbucnit "revoluţia" şi toată presa şi online-ul vuia de ştiri, care mai de care exclusiviste şi senzaţionale, dar care parcă nu semănau una cu alta (de parcă aveau loc două sau mai multe revoluţii în acelaşi loc şi în acelaşi timp) m-am apucat să scriu şi eu un ideile mele cu intenţia de a face un articol pe blog... bine că m-am abţinut! Deci, acum, la rece, vă povestesc ce cred eu despre toată nebunia asta!
     De la început vă spun că NU SUNT DE ACORD cu toate aceste proteste spontane (dacă mai poate fi vorba de protest spontan, când toată lumea ştie când şi unde va avea loc). Înjuraţi-mă, dar aşa cred! Şi voi încerc să punctez, cât pot de scurt şi la obiect:
  1. Sunt în afara legii! E democraţie, fiecare are drepturi, dar să nu uităm că are şi îndatoriri! Vorba ceea: „Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta”!
  2. Pot duce la evenimente mult mai grave (uitaţi exemplul capitalei) datorită faptului că nu au un conducător, iar mulţimea adunată sub formă de hoardă se duce după impulsul dictat de turmă. E suficient să huiduie unul pentru ca ceilalţi să-l imite. Cât mai este până la a pune mâna pe o piatră, s-o arunce şi să spargă capetele unor nevinovaţi! Doar puterea anonimatului îl transformă în zeu!
  3. Părerea majorităţii spectatorilor şi telespectatorilor despre jandarmi este atât de „bună”, încât nu cred că le-aş putea schimba convingerile atât de uşor... prea puţine cuvinte de laudă s-au spus la adresa lor iar dintre jurnalişti, cel mai frumos a spus-o Cristian Tudor Popescu! Încerc şi eu să le ţin partea, dar oare câţi vror să creadă ce scriu aici? În primul rând, să nu uităm că jandarmii sunt OAMENI! Au o familie, o casă, de care trebuie să aibă grijă. Când sunt acolo, în stradă, nu fac altceva decât să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu, ordinele. Ei primesc salariu pentru asta iar dacă ar face cum aţi vrea voi, „revoluţionarii”, de mâine ar trebui să îşi caute un alt serviciu sau poate chiar să intre la închisoare! Să nu conteze asta chiar deloc? Sunt curios, câţi dintre cei ce urlă împotriva lor au încercat să facă un mic schimb de roluri, să-i văd cum ar reacţiona în situaţia X sau Y! Şi mă opresc aici, pentru că aş putea să vorbesc despre asta la nesfârşit. Oricum, dacă cineva e doritor să afle mai multe, cu plăcere le voi da detalii despre acest punct!
  4. Toată treaba asta cu „revoluţia” s-a desfăşurat prin manipulare. Nu-s cel în măsură să vorbesc despre asta, dar aşa crede mintea mea cea creaţă! Prea e cusut cu aţă albă totul ca să nu fie ceva politic pe la mijloc (şi credeţi-mă, nu-s cu niciun partid... după mine, toţi sunt la fel).
  5. Nu voi înţelege niciodată pe dobitocii care şi-au luat şi copii cu ei la proteste! Oare nu se gândesc ce vor face dacă încep să zboare pietrele şi să curgă "parfumul" iritant-lacrimogen al jandarmilor? 
  6. Mulţi dintre cei ieşiţi în stradă n-au nicio treabă cu protestele. Unii dintre ei au venit croiţi pe scandal (a se vedea cazul Bucureşti), alţii se aflau în trecere şi au zis ca să nu piardă ocazia să înjure şi ei în public, de faţă cu toată lumea, că nu au făcut-o niciodată!
     Cât mai ţin evenimentele acestea, vreau să apuc să mă minunez de un lucru: mi-aş scoate pălăria în faţa celor care au observat o persoană ce comis acte de violenţă şi se duc să-l denunţe! Pentru că acesta e spiritul cetăţenesc, pentru că aşa este corect, pentru că aşa dă dovadă că are un caracter deosebit!
     Ca încheiere, nu pot decât să spun că, dacă tot se protestează, să se protesteze în mod paşnic şi civilizat! Nu sunt adeptul violenţei sub nicio formă, deci STOP VIOLENŢEI!
 

12 ianuarie 2012

Soluţia pentru sedentarism

   Când vine vorba de şti dacă sunt sau nu sedentar, nu ştiu ce aş putea să spun. Dacă stau bine şi mă gândesc, m-aş băga în categoria asta, căci mişcare nu prea fac... aproape spre deloc. De alergat, alerg doar când e absolut necesar să prind autobuzul şi mă grăbesc, altfel nici după el n-alerg. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine... de mic mi-au plăcut toate sporturile. Am bătut mingea de fotbal de când eram de-o şchioapă, am jucat handbal prin liceu, baschet prin curtea şcolii, ba chiar am dat cu mâna şi în mingea de volei, just for fun! Deh, serviciul ăsta e de vină, zic eu doar ca să-mi spăl imaginea. Şi cu toate astea, nu prea arăt ca unul de şade toată ziua: nu tu burtă pe capul meu, nu tu mişcări greoaie, deci ce rost are atâta mişcare, dacă încă mă pot lega la şireturi, din picioare? :))
Mno, paragraful ăsta e ca un fel de introducere pentru ceea ce doream eu să punctez, de fapt: am o ciudă incomensurabilă pentru persoanele care sunt atât de leneşe, încât strigă în gura mare prin casă, la mamă, tată, frate, consoartă etc. să le aducă un pahar cu apă, pentru că, de-ar fi singure, cred că ar leşina de sete... mai e tipul de persoană care se duce să cumpere de-ale gurii la magazinul de peste drum, dar pentru asta se deplasează cu maşina!
   Mă, şi pe mine mă păleşte câteodată lenea aşa de crâncen încât n-aş mişca un deget, dar când e musai de făcut, nu mai e lene. Mai grea e pornirea decât activitatea în sine! Nu cred că aş putea să ma urc în maşină ca să cumpăr de la colţul blocului o pâine... dar asta n-o pot garanta, pentru că nu am avut pe mână maşină! :D
   Oricum, pentru toate aceste specimene, aş avea o propunere ca să-i vindece de „minunatele” obiceiuri: i-aş trimite înapoi, în timp, pe vremea bunicii. Să dea toată ziua cu sapa la C.A.P. iar când ar ajunge acasă să pună mâna să pună mâna să dea la orătănii, să facă de-ale gurii pentru copilaşi, să spele, să dea cu mătura, etc. Ce bine le-ar sta aşa...
   Să-i vezi la întoarcere cum uită să mai strige după alţii şi se duc pâş-pâş să-şi ia ce au nevoie singurei, fără ajutoare externe!

10 ianuarie 2012

Şi de-ar fi să mor mâine...

   Staţi liniştiţi, nu am gânduri necurate. Mi-e bine! Dar cum azi am avut parte de plictiseală, mi-a trăznit prin cap întrebarea asta: „V-ar părea rău dacă mâine n-aţi mai fi?” O întrebare grea, dar răspunsul poate fi atât de simplu...
   Eu am mai dat răspunsul ăsta acum vreo 2-3 ani, îl dau şi acum: NU! Mi-a fost uşor să răspund atunci, mi-e uşor să răspund şi acum! Mi-e uşor pentru că, tot ceea ce am făcut, am făcut după un principiu sănătos: acela de a fi OM! Nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi un sfânt. Am respectat pe cât se poate legile şi normele, nu am ieşit din tipare foarte mult, dar nici nu am stat ascuns, aşteptând să fiu descoperit. Iubesc, urăsc, râd, plâng, alerg, visez, sper...  ca toată lumea. Dar niciodată nu am uitat să fiu om, chiar şi cu cel ce nu merită. Am acordat şanse peste şanse, în speranţa că poate va observa că a greşit şi se va îndrepta... dacă nu faţă de mine, cel puţin faţă de alţii.
   Şi cu toate astea, nu mi-e frică de moarte. De ce? Poate că, pentru moment, nu am nimic de pierdut! Sau poate că am sufletul împietrit! Dar dacă aş fi împăcat cu mine? Eu aici cred că este cheia: toţi cei care nu sunt pregătiţi de Judecata de Apoi nu au făcut pace cu propriul suflet! Dureros este că, pentru a ajunge la această stare, unii se zbat întreaga viaţă şi tot nu reuşesc!

8 ianuarie 2012

Reguli pentru „jentelmani”

 
    Cu cât mă uit prin jur, cu atât văd mai rar domni prin jurul meu. Nu mă pot abţine să nu observ acest lucru. Specie pe cale de dispariţie?!? Să-i trecem pe lista celor ocrotiţi de lege! La noul val de tineri au dispărut complet bunele maniere... sau poate nu le-au avut, deci nu prea au avut ce pierde. Nu mai ştiu cum să se poarte cu o domnişoară. Ei cred că dacă adoptă stilul golănesc succesul le este garantat. Şi te mai miri de ce auzi de la tot mai multe domnişoară că-i numesc porci, dobitoci, nesimţiţi şi fără cei 7 ani de acasă... Aşa că m-am gândit că ar fi bine să ştie şi ei unele trucuri, poate se mai deşteaptă în ceasul cel din urmă.
    În primul rând, o adevărată domnişoară (nu orice duduie) observă cu siguranţă toate gesturile de domn pe care le faci pentru ea. Poate că nu îţi va arăta, dar cu siguranţă va ţine minte. Prin urmare, iată ce e bine de ştiut:
a) nu îţi trebuie cine ştie ce haine scumpe şi la modă sau vreo maşină ultimul răcnet ca să laşi o impresie bună, dar hainele care stau pe tine să fie bine aranjate, curate şi frumos mirositoare. Nu cred că ar da bine la CV să apari cu blugi rupţi în cur, vreo cămaşă pătată cu cafea sau mirosind a tocăniţă de cartofi.
b) ia-ţi simţul umorului cu tine... nimeni nu caută compania unei persoane ursuze. Caută să fii spontan în replici şi scapă de textele învechite, toţi le ştiu!
c) fii manierat: nu întârzia, deschide-i uşa de la maşină/taxi, ajut-o să-şi dea haina jos, dar s-o şi îmbrace. Intră primul în restaurant şi ieşi ultimul, ţine-i scaunul când se aşează, ajut-o cu bagajul, chiar de este vorba de o mică plăsuţă, etc. (nu mă apuc să enumăr, dar dacă mai vrei, citeşte Codul bunelor maniere).
d) foloseşte un limbaj decent: nu cade bine la sufletul ei dacă ţi-o bagi şi ţi-o scoţi la fiecare 2 secunde. Poate oi fi dotat, dar fă-i surpriza la momentul oportun.
    Nu în ultimul rând, aş sfătui toţi băieţeii din ziua de azi să fie bărbaţi! Ştiu, toţi sunt... dar puţini o arată!
    PS: nu e o glumă, toată ideea este construită după ce am discutat cu câteva persoane de sex feminin!

7 ianuarie 2012

Cere... şi ţi se va da!

   Încă de când ai văzut lumina zilei ai învăţat acest lucru, cu toate că nu te puteai exprima prin cuvinte! Odată ce ai învăţat să grânguri cuvintele, ţi-ai putut exprima doleanţele: mi-e foame, mi-e frig, mi-e sete, vrea aia, ba pe-ailaltă. Şi era atât de simplu... nu stăteai să te gândeşti dacă e bine sau nu să ceri! Ţi se părea firesc să-ţi exprimi dorinţele.
   Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât devine mai greu să faci acest lucru. Vrei ceva anume dar nu tot timpul ai curajul să exprimi în cuvinte ceea ce doreşti. Speri doar ca cel ce-ţi poate dărui acel ceva să simtă asta. Şi te mai miri că te superi când cel ce trebuie să-ţi ofere nu vine în întâmpinarea doleanţelor tale...
   Prin urmare, dragi iubitori de ghicitori, vă dau un sfat: încercaţi să faceţi totul mai simplu! Ai un anume punct de vedere legat de o idee, diferit de ceilalţi? Nu-ţi fie teamă, poate cineva va fi de acord cu tine! Nu o ţine pentru tine, căci acea idee poate fi soluţia ideală pentru o problemă! Dacă vrei să inviţi pe cineva la cafea, nu ezita: fă-ţi cunoscută intenţia şi aşteaptă răspunsul! Vrei să-i spui cuiva că-ţi place de ea/el? Nimic mai simplu: spune-i „Îmi place de tine”! Dacă vrei ca iubita/iubitul să vă strângă în braţe, spuneţi-i, nu aşteptaţi să simte că asta doriţi! Şi sunt atâtea lucruri pe care le poţi simplifica, încât aş putea umple pagini întregi tot scriind despre ele. Şi cu toate acestea, de ce nu facem aşa? Nu e mai simplu să exprimăm ceea ce dorim? Poate e cineva dispus să ne îndeplinească acea dorinţă! Să fie teama de a accepta un refuz? Ce ai de pierdut? Ai avut ceva înainte ca să-ţi fie teama să ceri?
   Şi cu toate astea, o singură dorinţă nu ţi-o poate îndeplini cealaltă persoană la comandă: SĂ TE IUBEASCĂ! Pentru că acest sentiment nu poate fi exprimat la cerere, trebuie simţit!
"Noi nu vedem adevărul pentru că suntem orbi. Ceea ce ne orbeşte sunt acele false credinţe pe care le avem în mintea noastră" – Don Miguel Ruiz

6 ianuarie 2012

Frică mi-e de părerile online

   Aţi avut vreodată tendinţa de a vă face o părere despre cineva pe care îl cunoşteaţi din online doar după ce postează pe facebook/blog? Sau după câteva cuvinte schimbate în offline? Eu m-am cam ferit de acest lucru... Bine, o mică părere îţi poţi face, după ce schimbi câteva păreri sau urmăreşti ce postează. Dar oare să fie asta adevărata imagine a acelei persoane? Eu n-aş paria prea mulţi bani pe asta.
  Poate aşa mi-e felul, dar sunt mai circumspect cu privire la persoanele din online... chiar şi după ce le întâlnesc de câteva ori şi fac unele schimburi de opinii. De ce aleg să nu etichetez cu uşurinţă? Pentru că am încercat odată să-mi construiesc o părere despre cineva, părere care nu prea s-a adeverit... adică, am fost eu reticent, dar nu suficient iar realitatea descoperită mi-a dat o lecţie. De atunci, am lăsat pe seama altora să-şi dea cu părerea şi l-am îmbrăţişat pe „Nu cunosc – nu vorbesc despre...”.
   Am văzut cum au început şi „ai mei”, virtualii, să-şi facă păreri despre mine: ba că-s romantic, ba că-s nebun sau mai ştiu eu cum... simplul fapt că postez pe facebook melodii romantice nu mă face neapărat romantic... dincolo de monitor, pot fi orice vrei tu să fiu? Îţi place să alergi? Sunt sportiv de performanţă, nu alta! Iubeşti ciocolata? Mno, eu nu prea mă omor cu asta, dar tu n-ai de unde şti asta iar pentru tine, cum să zic altfel? Îţi place un anume gen de muzică? Ce coincidenţă!!! Şi eu am aceleaşi gusturi... Orice îi place sufleţelului tău, din faţa monitorului nu mi-e greu să-ţi zic că-i place şi sufletului meu! Toate aceste potriviri durează până ajungi să cunoşti omul cu adevărat! După ce reuşeşti să-l surprinzi în ipostaze inedite, rămâi uimit că nu mai e persoana aceea pe care credeai că o ştii.
   Prin urmare, nu vă faceţi iluzii deşarte despre persoane pe care nu le-aţi cunoscut încă. Nici despre acelea pe care le-aţi cunoscut în viteză, printr-un schimb fugar de idei, pentru că nu prin asta poţi defini un om. Nu îţi ajunge o viaţă să cunoşti un om şi ai curajul să-ţi dai cu părerea de el doar după ce-ţi oferă el în online? Mare curaj ai!!!

1 ianuarie 2012

DORINŢE… la cumpăna dintre ani

   La cumpăna dintre ani se pun dorinţele cele mai arzătoare, se stabilesc cele mai îndrăzneţe scopuri, se şterge cu buretele tot ceea ce n-a fost bine şi se făuresc cele mai frumoase vise, cu speranţa că se vor împlini. Ei bine, eu, la cumpăna dintre ani nu am gândit aşa. Pur şi simplu am zis să fie sănătate! Pentru toată lumea! Şi, în plus, mi-am propus să... IUBESC!
    Ciudat ar spune unii, frumos ar zice alţii, normal ar mai zice unii. Şi totuşi, de unde această dorinţă? Eu nu iubesc? Iubesc, chiar dacă nu o arăt prea des sau, cum s-ar spune, în văzul tuturor. Îmi iubesc familia, îmi iubesc prietenii, îmi iubesc colegii de serviciu (bine, nu chiar pe toţi), iubesc animalele... îi iubesc pe toţi laolaltă şi pe fiecare în parte. Şi atunci, de ce această dorinţă?
    Mi-am pus dorinţa asta pentru că nu mai vreau să port ranchiună anul acesta! Vreau să-mi iubesc „duşmanii”, vreau să-i iubesc şi pe cei care mă „lovesc” şi pe cei care mă invidiază. Totodată, anul acesta vreau să-i iubesc şi pe cei pe care-i duşmănesc şi-i invidiez.
     Declar anul acesta ca fiind „ANUL IUBIRII”!