5 februarie 2014

Bătălia generaţiilor



Ce părere aveţi despre noua generaţie? Aşa-i că s-au înmulţit proştii? Şi agramaţii? Şi nesimţiţii? Şi... şi... şi...? Despre noua generaţie, noi, cei născuţi înainte de revoluţie sau imediat după ea, trăim cu impresia generală că nimic bun nu va ieşi din noul val. Oameni ai internetului, într-o majoritate covârşitoare, care nu au habar de bucuria de a bate mingea în spatele blocului până înnebunesc locatarii, n-au jucat „ţările”, „v-aţi ascunselea”, „şotron” sau multe alte jocuri offline. Online-ul le-a acaparat viaţa. Cu toate că au acces mult mai rapid la informaţii, nu valorifică defel acest avantaj imens. Noi, cei care am descoperit internetul când se instalase deja ceva maturitate în noi, vedem în noul val personaje agramate, ce-şi share-uiesc iubirea online, servesc o cafea online, stau la petreceri pe reţelele de socializare, discutând cu personajul X, care e la mii de kilometri, ş.am.d. Şi ce suntem tentaţi să facem? Să-i judecăm! Şi-i judecăm aspru! Pentru că nu putem să realizăm cum o generaţie ce are atâtea facilităţi poate da naştere unor nătângi, proşti, tembeli, nesimţiţi şi idioţi!
Eu, cel ce face parte din vechea generaţie, mă lipesc acestor persoane care judecă. Şi mi-aş dori să se producă un clic la aceşti copii, până nu e prea târziu. Pe de altă parte, încerc să caut o explicaţie pentru situaţia aceasta. Caut să le înţeleg apatia pentru offline, pentru incultură, pentru tot ceea ce mi se pare greşit. Instantaneu, gândul fuge la copilăria mea. Retrăiesc momentele, de neexplicat pentru bunica mea, când plecam la discotecă la ora 9 – 10 seara! „La ora asta tu pleci în oraş? Vrei să te bată vagabonzii?”. Câte reproşuri legate de ora sosirii primeam (şi nu era chiar o oră târzie, credeţi-mă... nu ştiu să fi stat mai târziu de 1, în cazuri excepţionale, 2 noaptea). Degeaba îi explicam că, după mine, în discotecă rămâneau şi chiar şi fete care ajungeau la 3 – 4 noaptea,... era în zadar efortul meu de a o convinge că nu-s un copil rău, pentru că în timp ce eu consumam o bere, alţii consumau navete de bere... Ea ştia că un copil cuminte se pune la somn la ora 10, ia numai note de 10, citeşte multe cărţi şi nu consumă alcool decât după ce are propriul venit! Pentru ea, asta însemna normalitatea. Şi nu ştiu dacă a acceptat vreodată normalitatea mea. Erau, într-adevăr, şi excepţiile: acei copii care nu ştiau ce-i aia viaţă socială. Nu tu fotbal, nu tu fumat pe ascuns, nu tu alcool, nu tu înjurat. Sfinţii, tocilarii! Dar erau aşa de rari... Erau copiii invidiaţi de ceilalţi părinţi, exemplul cu care te cicăleau toată ziua.
Avem şi-n ziua de azi sfinţi: citesc o carte, navighează online strict pentru a strânge informaţii necesare unui proiect, liniştiţi, respectuoşi etc. Dar sunt rarităţi, aşa cum erau şi-n vremea mea. Şi aici apar dilemele: oare nu suntem noi cei care vedem o realitate distorsionată? Dacă aceasta este lumea normală şi noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm? Am întâlnit copii-emblemă în această generaţie şi trăiesc cu speranţa că sunt mulţi decât credem noi, iar ei trebuie să ne demonstreze că greşim atunci când îi etichetăm atât de dur! Aşa cum am făcut noi cu părinţii sau bunicii noştri! Şi poate ne vor ierta când generaţia care vine după ei li se va părea de neînţeles.

2 februarie 2014

Dispariţia bărbaţilor



Trăiesc cu o impresie din ce în ce mai puternică, aceea că bărbaţii sunt pe cale de dispariţie. Nu mă refer la gen, ci la atitudine. Cu fiecare generaţie ce apare, sunt din ce în ce mai puţini. Vedem tot mai mulţi masculi care se ascund după fustele femeilor, încât e cu neputinţă să nu te amuzi. Bărbaţii din ziua de azi se comportă cam aşa: „Iubito, cum crezi că e mai bine: cuie de 5 sau de 7?”, „Draga mea, să cumpăr vopsea de la Dedeman sau de la Metro?”, „Nu crezi că ar fi mai bine dacă am lua Audi-ul ală, în loc de WV?”. Înţelegeţi ideea, nu? Treburile pentru care ar trebui să hotărască singur le pune în faţa femeii. 
Unde sunt bărbaţii de odinioară, cei care luau hotărârile grele şi rezolvau orice problemă, oricât de dificilă era? În videoclipul de mai jos, nenea Allan Pease, spune ceva interesant: bărbaţii sunt vânători de hrană (urmăriţi-l până la capăt). 
Undeva, în epocile de demult apuse, bărbatul se ducea cu suliţa la vânătoare de fiare sălbatice. Făcea asta pentru că purta întreaga resposabilitate pentru familia lui, n-o lăsa în seama altcuiva. Pentru că era datoria lui! Mai târziu, se ducea la război! Pentru a-şi apăra pământul şi indirect, familia. Şi asta îl călea, îl făcea bărbat! 
Cum s-a ajuns aici? Eu cred că, odată cu emanciparea femeii, cu dorinţa acestora de egalitate, de independenţă faţă de bărbaţi, au preluat din atribuţiile lor. Ca să nu mai fie atât de dependente de bărbaţi, au învăţat să zugrăvească în casă, să meşterească la maşini, să repare o priză sau o chiuvetă, să bată un cui, ş.a.m.d. Până şi demnitatea a învăţat cu să şi-o apere. Ce-i rămâne de făcut bărbatului? Ori preia sarcinile femeii, ori se uită la ea, devenind un parazit. Treptat, femeia observă că se poate descurca şi fără el, realizează că este în avantaj, începe să dicteze şi uneori trece la şantaj. Rezultatul? Transformarea macho man-ului într-un pămpălău! 


Femeia, dacă are parte de masculul ce-i preia atribuţiile, poate-l mai ţine pe lângă ea. Dacă nu, cu siguranţă îl va îndepărta, ca pe orice lucru nefolositor. Şi va căuta un altul, care ştie să se impună, care atunci când hotărăşte ceva, ea să nu poată să-l combată, acel bărbat protector, care s-o facă să se simtă fragilă atunci când nu este lângă ea. Ironia sorţii: caută ce ea însăşi a distrus. Iar vina o poartă ambele părţi. A voastră pentru că nu ne permiteţi să fim bărbaţi, a noastră pentru că v-am permis să ne preluaţi sarcinile! 



Dragelor, vă acuz oficial: ne-aţi furat bărbăţia. Cum această faptă nu este incriminată, va rămâne nepedepsită.