2 septembrie 2013

AVALANŞĂ DE GÂNDURI





Au năvălit gândurile peste mine… zilnic, orice gest pe care-l observ dă naştere unei avalanşe, împânzindu-mi mintea. Probabil din lipsă de ocupaţie. Nu mă obosesc… cred că aşa m-am obişnuit. Le dau naştere, caut răspunsuri şi apoi le dau pace. Vă aştern aici câteva dintre ele.



Mă gândesc la faptul că suntem o naţie destul de jalnică. Facem tot posibilul să bombarbăm mulţimea cu te miri ce prostii, promovăm excesiv persoane, evenimente, fapte de 2 lei şi ascundem oamenilor lucruri pozitive, oameni în faţa cărora ar trebui să ne înclinăm, locuri ce merită vizitate etc. Şi aici fac referire directă la mass-media, care îndobitoceşte lumea cu ştiri false sau parţial adevărate, fie intenţionat sau din lipsa unei documentări adecvate, cu promovarea unor non-valori ori cu realizarea unor show-uri regizate. Aş vrea să văd mai des ştiri despre oameni simpli care returnează bunuri găsite pe stradă posesorilor de drept, cum un doctor salvează viaţa unui copil, cum un poliţist procedează ca la carte cu un nesimţit, despre olimpicii care obţin medalii la olimpiade internaţionale... avem de unde alege, numai să vrem.
Mă gândesc că ne-a acaparat întru totul online-ul. Văd oameni disperaţi, care se agaţă de citate pentru a-şi depăşi momentele de depresie, care cerşesc o vorbă bună, un sfat, o îmbrăţişare, fie ea şi virtuală, lăsând pe alţii să lupte în locul lor. Văd poveşti de iubire minunate, pline de îmbrăţişări, vorbe dulci şi gesturi ca-n filme, dar toate făptuite virtual. Văd, de asemenea, cum se nasc adevărate sentimente de ură între persoane ce nu s-au întâlnit vreodată, al căror act de naştere stă într-un comentariu aruncat aiurea ori lipsa sau prezenţa unui like acolo unde nu trebuia.
Mă gândesc că tot mai mulţi oamenii visează la acea iubire ca-n filme. Aleargă ca bezmeticii s-o găsească şi, când cred că au găsit-o, descoperă că lipsesc multe piese şi renunţă. Nu acceptăm faptul că multe piese nu sunt transpuse în acel film magic. Aşa ajugem să vedem mai multe divorţuri decât căsătorii, în urma cărora rămân copii ce-şi îndreaptă paşii pe drumuri greşite, în lipsa sfaturilor unuia dintre părinţi.
Mă gândesc la acei prieteni de conjunctură, persoane cărora le permitem să se apropie de sufletul nostru pentru ca, după o vreme, să dispară fără să existe vreun motiv întemeiat pentru asta. Sunt acolo strict pentru a ne ajuta să depăşim momentele grele.
Mă gândesc că vorbim prea mult şi facem prea puţin. Am uitat să zâmbim, să îmbrăţişăm, să sărutăm... de fapt, nu am uitat. Ne este teamă să facem aceste gesturi.
Mă gândesc la rostul cuvintelor ce le-am aşternut eu pe acest blog, la utilitatea lor. Mă gândesc că, dacă cineva are nevoie de sfaturile mele, mă poate căuta... în schimb, mă gândesc că nu aş fi capabil să îi ascult pe toţi. Şi pentru că mi-a trecut prin cap acest gând, gândesc că acesta ar fi ultimul articol pe blog.
În altă ordine de idei, la miezul nopţii voi încheia al 33 – lea an de existenţă. La mulţi ani mie! Dorinţele... le ţin pentru mine! :D