22 noiembrie 2013

Votează bucuria!

Probabil că deja v-aţi săturat de "sloganul" acesta, pentru că v-am bombardat în ultimele zile când pe privat, când public... Şi vă întrebaţi care este interesul meu aici. Să vă povestesc...
Câteva persoane cu suflet mare (parte din ele le cunosc personal) au hotărât să pornească un proiect frumos, cu scopul de ajuta copii cu nevoi speciale (detalii despre acest proiect găsiţi pe pagina de facebook (Copii şi Zâne). Aşa că s-au hotărât să-şi deschidă un centru de zi în care să ofere ajutor, sprijin şi recuperare pentru aceşti copii. Şi cum orice început de drum este anevoios, s-au înscris, alături de multe alte proiecte umanitare, într-un concurs online, unde se oferă 1.000 de euro proiectului care strânge cele mai multe voturi. În momentul în care scriu acest lucru, proiectul pe care îl susţin este într-o luptă strânsă cu un alt proiect. Şi mi-este ciudă, pentru că în acest proiect văd ceva pe termen lung, care poate oferi raze de speranţă multor copii, mult timp de acum înainte.
De ce m-am implicat atât de mult în acest proiect? Pentru că, de când mă ştiu, nu am făcut un lucru măreţ, care să conteze cu adevărat... doar lucruri mărunte. Iar când văd oameni atât de inimoşi şi hotărâţi, parcă mi-e ciudă că nu pot fi ca ei. O fac pentru că ştiu că este un proiect bun, ce va încăpea pe mâini bune, iar banii nu vor risipiţi în scopuri personale.
Şi-mi mai este ciudă de ceva: am distribuit la mine pe profil, am distribuit şi pe pagina de facebook (unde sunt peste 20.000 de like-uri), rugând oamenii să "piardă" 2 minute din activitatea lor pentru a vota... nu ştiu câţi au făcut asta, dar sigur nu au fost mulţi. Şi mă gândesc la câtă răutate sau indiferenţă este în unii, încât să treacă lejer cu mouse-ul peste link şi să acceseze diferite site-uri cu te miri ce clipuri...
Aşadar, mai fac un apel către voi, explicându-vă cum puteţi ajuta:
2. În partea dreaptă se găseşte butonul "Votează bucuria" --> click pe el.
3. Vi se va cere să introduceţi un număr, asta pentru a fi siguri că nu este un robot care votează.
Nu cred că durează mai mult de 20 de secunde. Puteţi să le acordaţi?

25 octombrie 2013

Fiecare vârstă are trăirile ei

           Dacă aş avea 20 de ani şi aş vrea să cuceresc o fată, i-aş jura că nu o voi părăsi niciodată, că o voi iubi până când moartea ne va despărţi, că nu o voi înşela, că nu o voi face să sufere, că voi fi alături de ea clipă de clipă... şi multe astfel de promisiuni doar pentru a o determina să fie a mea. Promisiuni în care aş fi crezut cu atâta tărie încât, dacă cineva m-ar fi contrazis, aş fi avut o ceartă zdravănă cu acea persoană. Şi ea, fată naivă, ca mine, încântată de mirosul suav al acestor vorbe, m-ar crede.
        Acum, cu anii cernuţi peste mine, cu mintea ceva mai coaptă, cu inima ce prezintă urme uşoare de cicatrici, de-aş vrea să cuceresc o femeie, n-aş m-ai avea curajul ce-l aveam la 20 de ani. Acum, probabil, i-aş spune în vorbe puţine, că, deşi sunt şanse mari ca intensitatea sentimetelor să scadă, voi face tot posibilul să o iubesc aşa cum ştiu eu mai bine; că, deşi vor exista momente când o voi supăra, voi încerca din răsputeri să fie cât mai rare; că, deşi vor exista momente când nu voi fi alături de ea, să ştie că atunci când va fi într-un moment greu, eu voi fi alături de ea. Şi ea, femeie matură, va trebui să ştie că nu vorbesc prostii şi că va trebui să îşi asume riscul şi să mă lase să-i demonstrez prin fapte.
              Oare peste 10 ani ce-aş mai putea zice?

2 septembrie 2013

AVALANŞĂ DE GÂNDURI





Au năvălit gândurile peste mine… zilnic, orice gest pe care-l observ dă naştere unei avalanşe, împânzindu-mi mintea. Probabil din lipsă de ocupaţie. Nu mă obosesc… cred că aşa m-am obişnuit. Le dau naştere, caut răspunsuri şi apoi le dau pace. Vă aştern aici câteva dintre ele.



Mă gândesc la faptul că suntem o naţie destul de jalnică. Facem tot posibilul să bombarbăm mulţimea cu te miri ce prostii, promovăm excesiv persoane, evenimente, fapte de 2 lei şi ascundem oamenilor lucruri pozitive, oameni în faţa cărora ar trebui să ne înclinăm, locuri ce merită vizitate etc. Şi aici fac referire directă la mass-media, care îndobitoceşte lumea cu ştiri false sau parţial adevărate, fie intenţionat sau din lipsa unei documentări adecvate, cu promovarea unor non-valori ori cu realizarea unor show-uri regizate. Aş vrea să văd mai des ştiri despre oameni simpli care returnează bunuri găsite pe stradă posesorilor de drept, cum un doctor salvează viaţa unui copil, cum un poliţist procedează ca la carte cu un nesimţit, despre olimpicii care obţin medalii la olimpiade internaţionale... avem de unde alege, numai să vrem.
Mă gândesc că ne-a acaparat întru totul online-ul. Văd oameni disperaţi, care se agaţă de citate pentru a-şi depăşi momentele de depresie, care cerşesc o vorbă bună, un sfat, o îmbrăţişare, fie ea şi virtuală, lăsând pe alţii să lupte în locul lor. Văd poveşti de iubire minunate, pline de îmbrăţişări, vorbe dulci şi gesturi ca-n filme, dar toate făptuite virtual. Văd, de asemenea, cum se nasc adevărate sentimente de ură între persoane ce nu s-au întâlnit vreodată, al căror act de naştere stă într-un comentariu aruncat aiurea ori lipsa sau prezenţa unui like acolo unde nu trebuia.
Mă gândesc că tot mai mulţi oamenii visează la acea iubire ca-n filme. Aleargă ca bezmeticii s-o găsească şi, când cred că au găsit-o, descoperă că lipsesc multe piese şi renunţă. Nu acceptăm faptul că multe piese nu sunt transpuse în acel film magic. Aşa ajugem să vedem mai multe divorţuri decât căsătorii, în urma cărora rămân copii ce-şi îndreaptă paşii pe drumuri greşite, în lipsa sfaturilor unuia dintre părinţi.
Mă gândesc la acei prieteni de conjunctură, persoane cărora le permitem să se apropie de sufletul nostru pentru ca, după o vreme, să dispară fără să existe vreun motiv întemeiat pentru asta. Sunt acolo strict pentru a ne ajuta să depăşim momentele grele.
Mă gândesc că vorbim prea mult şi facem prea puţin. Am uitat să zâmbim, să îmbrăţişăm, să sărutăm... de fapt, nu am uitat. Ne este teamă să facem aceste gesturi.
Mă gândesc la rostul cuvintelor ce le-am aşternut eu pe acest blog, la utilitatea lor. Mă gândesc că, dacă cineva are nevoie de sfaturile mele, mă poate căuta... în schimb, mă gândesc că nu aş fi capabil să îi ascult pe toţi. Şi pentru că mi-a trecut prin cap acest gând, gândesc că acesta ar fi ultimul articol pe blog.
În altă ordine de idei, la miezul nopţii voi încheia al 33 – lea an de existenţă. La mulţi ani mie! Dorinţele... le ţin pentru mine! :D

25 iunie 2013

Povestea celor doi

Zilele trecute am păşit pe tărâmul trecutului, cu toate că îmi promisesem că nu-i voi trece hotarul…. Nu m-am putut abţine. De fapt, căutam să văd unde am încurcat cărările. Tot hoinărind, căutând în zadar răspunsuri la întrebări, am căutat compania unei persoane, căreia să-i pot spune orice. Şi nu orice persoană. Un copil! De ce un copil? Pentru că el vede întotdeauna clar şi simplu, nu complică lucrurile, nu pune întrebări grele. Dar care copil ar avea atâta răbdare cu mine? Am găsit: Copilul din mine!
Hotărâtă fiind treaba, am păşit rar şi apăsat pe drumul spre copilărie, retrăind momente unice. Nu mă grăbeam deloc. În schimb, el venea în întâmpinarea mea fugind, cu graba copilului care-şi doreşte să fie mare, nerăbdător să cunoască libertatea de decizie. Mă uit la el, îi văd mersul sprinten, capul ridicat, ochii plini de viaţă, ce răspândeau o privire ageră şi plină de încredere. O frumuseţe de om! Are tot ceea ce eu am ascuns odată şi nu mai reuşesc să aduc la suprafaţă.
Şi ne întâlnim! La mijlocul drumului, ca şi cum am fi fost înţeleşi dinainte. El, nestatornic, curios de lumea ce-l va înconjura odată... Mă aplec puţin spre el şi-i spun:
- Salut, copil frumos! Ce faci?
- Sărut mâna! Ce frumos e aici! spune el, plimbându-şi neîncetat ochii pe tot ceea ce-l înconjoară.
- Ştii cine sunt, micuţule?
- Daaaaa! Tu eşti eu, dar mai bătrân! şi-mi aruncă un zâmbet ştrengăresc.
Cuvintele lui îmi pun un zâmbet pe buze.
- Aşa-i! Copile, ştii pentru ce am dorit să mă întâlnesc cu tine?
- Ştiu... doar te urmăresc necontenit. Dar vreau să-mi povesteşti, să-ţi măsor fiecare vorbă.
- Bine atunci. Să ne aşezăm aici, pe ciotul ăsta de pom.
Mă pun jos, vine lângă mine şi-l prind cu mâna după umăr. Îi simt neastâmpărul şi imediat îl recunosc. Cu privirea mereu pe fugă, îşi freacă mâinile de pantaloni, îşi întoarce capul în toate părţile... dornic să acapareze tot ce-i nou pentru el. Oftez uşor şi-i spun:
- Dacă m-ai urmărit, ştii că sunt la o răscruce de drumuri, nu? Şi nu... nu vreau să-mi spui unde am greşit sau ce am greşit, ori pe care drum s-apuc. Ar fi un prilej de a te învinovăţi dacă ceva n-ar merge bine. Vreau doar să-mi spui, din tot ce am făcut până acum, părerea ta despre mine... despre tine, cel de azi. Dacă am fost un om bun, dacă ceea ce am greşit mai poate fi, cumva, îndreptat.
Cum termin, se opreşte din cercetat, îşi ia atitudinea de om matur, mă măsoară o dată cu privirea şi spune:
-  Da! Sunt mulţumit de tine, unde ai ajuns şi cum ai ajuns. Eşti un om bun. Şi n-o spun subiectiv... mă uit la toţi cei pe care i-ai iubit, toţi cei pe care i-ai ajutat, toţi cei pe care i-ai iertat. Ştii, să iubeşti nu e uşor. Şi nici să ierţi. Mă bucur că ai rămas la fel de respectuos, că eşti atent şi că nu judeci oamenii după vorbe.
- Copile, dar ştii prea bine că am greşit faţă de unele persoane...
- Ştiu! Dar şi tu trebuie să-ţi reaminteşti că toţi facem greşeli. Mai important este dacă facem ceva ca să le îndreptăm. Şi ştiu că tu ai făcut chiar mai mult decât trebuia pentru asta. Dacă nu te superi, aş vreau să-ţi mai aduc aminte că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Dacă ai greşit faţă de alţii, ar trebui să ierte şi ei...
- Of, copile... mă bucur că am stat de vorbă cu tine. Chiar aveam nevoie să-mi spună cineva cu sufletul curat că nu m-am îndepărtat prea mult de propriile principii. Ce sfaturi mi-ai putea da?
- Sfaturi? Eu? Le ştii pe toate, doar că nu le iei în seamă. Ai uitat că iubirea face minuni? Asta trebuie să faci: SĂ IUBEŞTI! Oricând, oricum, oriunde. Şi totul va fi bine. Ai să vezi.
- Mulţumesc, suflet frumos! şi îi trec mâna prin parul bălai, într-o încercare timidă de tandreţe. Pentru că m-ai ajutat, lasă-mă să-ţi spun şi eu ceva: nu te grăbi să părăşeşti lumea ta. E cea mai frumoasă parte a vieţii. Acum a venit timpul să ne întoarcem fiecare în lumea lui. La revedere!
- Sărut mâna!
Ne ridicăm, ne măsurăm puţin din priviri... şi el porneşte în direcţia din care a venit, pe cărarea copilăriei. Privirea mea îl urmăreşte, sorbindu-l.
- Va fi bine! Ai să vezi! strigă el din depărtare.
Zâmbesc, mă întorc spre drumul meu şi pornesc... Va fi bine!

22 iunie 2013

Undeva... cândva... ceva n-a mers bine!

Sunt persoane care spun că destinul e scris pentru fiecare în parte şi că, indiferent de alegeri, vei ajunge acolo unde trebuie să fii. Şi eu spun asta din când în când. Dar simt că e laşitate. E doar un mod de scăpa de responsabilitate şi de a te trece cu uşurinţă peste alegerile greşite.
Am realizat că viaţa fiecăruia depinde de alegerile pe care le face. Fiecare alege cât să doarmă, dacă să aibă sau nu smartphone, să bea cafea sau să fumeze, să plângă sau să râdă. Mulţi vor spune că, uneori eşti obligat să faci anumite alegeri. Poate că da, poate că nu. De-ar fi aşa, sunt rare aceste situaţii. Nici în cazul meu nu e altfel. Am ales. Şi nu ţin minte să fi avut situaţii în care să fi fost constrâns să fac altfel decât ce mi-a dictat conştiinţa sau inima. Unele alegeri au rănit, altele au adus bucurie. Unele au fost corecte, altele au fost greşite. De cele mai multe ori, am lăsat raţiunea să aleagă. Aş putea să număr pe degetele de la ambele mâini când am dat voie inimii să-şi spună punctul de vedere şi pe degetele unei singure mâini când am lăsat-o să aleagă.
În momentul de faţă m-am oprit din mers. M-am oprit pentru că sunt nemulţumit de locul în care am ajuns. Dintre sutele de intersecţii pe care le-am străbătut, undeva, cândva, am ales greşit. Nu ştiu unde, nu ştiu când... ştiu doar că în acest moment nu trebuie sa fiu aici. De unde ştiu acest lucru? Pentru că, într-o răscruce fiind, am făcut alegeri care, de la bun început, am ştiut că sunt greşite. Şi cu toate astea, le-am făcut. Raţional, fără a fi constrâns, fără nicio scuză. Şi am avut atâtea posibilităţi de a corecta câteva din ele... dar am continuat. Să privesc retrospectiv ca să-mi dau seama de ce am ales greşit, ce s-a întâmplat cu mine? Ar fi bine... m-ar ajuta de acum înainte. Dar mă acoperă întrebarea: „La ce bun?”. Ce a fost, a fost. Poate că voi fi iertat... contează mai puţin pentru mine iertarea altora. Mai presus de toate, vreau să găsesc puterea de a mă ierta.
M-am oprit pentru că, odată-n plus, trebuie să aleg. Şi ştiu că aceasta este o alegere corectă. Poate că persoanele care vor fi afectate de alegerea mea vor înţelege, peste timp, de ce am făcut aşa şi-mi vor mulţumi pentru asta.

17 iunie 2013

Judecând tăcerea


În fiecare dintre noi există acea persoană justiţiară, care nu are altă treabă decât să judece acţiuni sau inacţiuni ce nu se pliază intereselor personale. Eu o am, tu o ai... şi fiecare îşi hrămeşte această personalitate cum doreşte.
Cum se manifestă justiţiarul din noi? Ne-am creat o sală de judecată şi chemăm acuzatul la bară. Singura lege valabilă este cea scrisă de crezurilor noastre, adânc înfipte în noi. Interogăm doar martorii acuzării. Acuzatul nu are dreptul la apărare. Să înceapă procesul!
 Căutăm să punem etichete nu tocmai drăguţe imediat ce personajul X comite un gest ce aduce atingere principiilor noastre atât de drepte şi juste. Orice vorbă nelalocul ei, orice gest mai deplasat ce trece de linia de demarcaţie a legii mai sus amintite. Chiar şi tăcerea este judecată.
Dacă vrei cu tot dinadinsul să judeci, găseşti motive. Îl vedem pe personajul X scobindu-se în nas într-un loc public, imediat spunem despre el că îi lipsesc bunele maniere. Oare tu nu ai făcut niciodată acest lucru, conştient sau inconştient? Staaaaaaaai... ai uitat, desigur!
Când cineva îţi povesteşte o întâmplare despre personajul X, nefavorabilă acestuia, instantaneu l-ai pus pe lista neagră, chiar dacă nu îl cunoşti. Mai contează oare? Dacă s-a spus despre el asta, aşa trebuie să fie.
Se despart două persoane. Părţile implicate vor fi întotdeauna subiective, îşi vor spune întotdeauna varianta convenabilă lor. Oare de ce te grăbeşti să arunci cu noroi spre una dintre persoane atâta timp cât nu ai ascultat ambele variante?
Am ajuns într-atât de departe cu justiţia încât lovim şi în tăcerea personajului X. Îi atacăm tăcerea pentru că nu rosteşte cuvinte! Şi nu orice cuvinte... doar pe acelea pe care dorim să le auzim. Nu ne interesează motivul care a dus la tăcere. Vrem doar să îl auzim vorbind. De ce tace? Poate aceste cuvinte sunt ascunse din dorinţa de a nu face rău, din neştiinţă, din neputinţă, de teamă sau pentru că, timpul trecând, nu vor mai avea atâta însemnătate.
Am fost judecat... uneori pe bună dreptate, alteori fără nicio noimă. Am învăţat să trec cu vederea judecăţile eronate ale celorlalţi... atâta timp cât mie mi-a făcut bine actul pentru care am fost judecat. Când a fost o judecată dreaptă, am căutat să văd unde am greşit şi să îndrept eroarea.
Am judecat. Uneori m-am înşelat, alteori am avut dreptate. Însă am învăţat să nu mă grăbesc în a da definitiv sentinţa finală. Privind la acele lucruri pe care le-am făcut, de neînţeles pentru alţii, dar care pentru mine aveau o logică impecabilă, am ajuns la concluzia că orice gest făcut are la bază o explicaţie plauzibilă, cel puţin din punctul de vedere al celui care l-a făcut. De aceea, am început să caut explicaţia pentru care persoana judecată a ales să facă acel lucru reprobabil mie. Uneori am primit-o, alteori nu... iar când nu am primit-o, m-am resemnat aşa cum am putut.

16 iunie 2013

Pierdut printre gânduri

Cam aşa sunt acum. M-am pierdut printre rânduri, idei şi gânduri. Concepusem câteva cuvinte ce urma să le dezvolt într-un subiect interesant, să-l îmbrac în haine frumoase şi să vi-l servesc la ceas de seara. Dintre toate acestea, rămâne doar ceasul de seară. În rest, vor fi doar cuvinte fără nicio noimă pentru voi, având ca subiect doar unul de mine ştiu.
Sunt… nici nu ştiu cum să le numesc… chestii, întâmplări, veşti, informaţii pe care le primeşti şi care au un impact puternic asupra ta încât rămâi perplex. Starea de spirit pe care o ai ţi se schimbă la 180 de grade şi înmărmureşti. Unii reacţionează violent, alţii se izolează. Eu fac parte din categoria din urmă.
În acest moment mi se perindă prin gând, cu o iuţeală ameţitoare, toate greşelile pe care le-am făcut faţă de alţii, deopotrivă cu toate nedreptăţile îndreptate asupra mea. Totodată, încerc să găsesc o balanţă între toate acestea, motivându-mi greşelile făcute, căutând în acelaşi timp explicaţii pentru nedreptăţile altora. E acel moment în care eterna întrebare „DE CE?” îţi răsună gol în cap.
Trec să macin gândurile. Să înceapă războiul. Doar somnul are dreptul de a încheia armistiţiu. Poate nu va întârzia să apară.

31 martie 2013

Înger şi demon!



Ştiţi povestea celor doi lupi? Sună cam aşa:
O batrana Cherokee ii spune nepotului sau despre o lupta care se da in ea. Este o batalie intre 2 lupi. Unul este rau: se infurie, invidiaza, regreta, lacomeste, e arogant, gelos, orgolios, minte, isi plange de mila, se simte inferior, vinovat, e plin de manie… Celalalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, increzator, optimist, plin de compasiune si credinta, recunoscator…
Nepotul se gandi pentru o clipa apoi intreba:  - Si cine va castiga aceasta batalie?
Batrana Cherokee i-a raspuns simplu: - Cel pe care il hranesc!

Şi în mine există cei doi lupi. Şi nu e zi de la Dumnezeu în care să nu port această luptă. Multă vreme am crezut că am hrănit partea bună a mea. Am încercat să ofer celor cu care interacţionez vorbe blânde, calde, am întins mâna celor ce au cerut un ajutor, am zâmbit mereu, am tăcut la atacurile altora, sperând să ţin în starea de somnolenţă lupul cel rău. Cumva, conştientul lucra febril de partea binelui... în timp ce subconştientul urzea subtil marea reîntoarcere.
Linia dintre bine şi rău este una atât de invizibilă, încât demonul din mine a triumfat asupra îngerului! A lucrat eficient, ca un maestru emerit. Şi-a pus masca nepăsării, mi-a întors spatele, îndepărtându-se cu capul plecat... a arătat toate semne învinsului, adormindu-mi vigilenţa. În schimb, nu a renunţat la luptă! Subtil, mi-a dat impulsuri care păreau că vin din partea luminată a sufletului, călăuzindu-mi paşii spre el. Mi-a arătat o lume falsă, pictată în culori vii, plină de zâmbete şi oameni frumoşi... şi am muşcat momeala.
Însă nu s-a mulţumit cu atât. Dorea să acapareze şi alte suflete. Pentru asta, şi-a construit o armă letală. Pe mine! Din dorinţa de a-mi fi bine, am furat zâmbete, îmbrăţişări, săruturi şi sentimente, lăsând alte suflete goale. M-a făcut arogant, făcându-mă să rostesc cuvinte false. M-a învăţat cum să mint. Mi-a dat forţă să râd, atunci când trebuia să plâng şi mi-a şoptit când să las lacrimile să-mi spele obrazul pentru a pătrunde în sufletele altora. Mi-a dat suficientă inteligenţă cât să mă joc cu minţile şi sufletele curate. Mi-a arătat ce să caut la alţii, unde să caut şi unde anume să lovesc pentru a doborî un om. A ştiut să-mi stopeze orice tentativă de a evada din această lume falsă, ştiind să-mi ofere exact când trebuia mici momente de fericire pentru a nu mă pierde. În rarele momentele de slăbiciune, când am reuşit să eliberez un strigăt de ajutor gâtuit, nu s-a găsit nimeni prin preajmă pentru a mă smulge din ghearele lui.
Sunt prizonierul propriei mele persoane în această cameră, în care demonul meu îşi aşteaptă victimele, îngâmfat şi sigur pe victoria lui. Nu mi-e milă de sufletul meu... oricum e pierdut de mult. Am acceptat senin asta. Mi-e teamă pentru cei care nu-mi văd această lume cenuşie. Sunt aceeia care aleargă haotic după iubire, după vorbe bune, după îmbrăţişări calde... iar eu ştiu să le ofer. Îi îmbii cu toate acestea în camera mea, unde aşternuturile ascund sub ele toate păcatele trupeşti, fiecare îmbrăţişare reprezintă un pas spre pierzanie iar în spatele fiecărui „Te iubesc” se ascunde o mare minciună.
Acum, că ştii aceste lucruri, învaţă să stai departe de mine. Nu face păcatul de a crede în tentaţiile ce ţi le ofer. Nu crede în iubirea ce ţi-o ofer. Eu am uitat cum se iubeşte. Nu primi căldura îmbrăţişării mele... sub ea se ascunde un suflet de gheaţă. În buzele mele stau toate păcatele... rostesc atâtea neadevăruri. Nu accepta sărutul lor. Tot ceea ce-ţi ofer sunt automatisme construite în atâţia ani de experienţă şi perfecţionate,  destinate demonului din tine.
Eu nu mai am suflet. L-am pierdut... demult. Puţin câte puţin. Fiecare a luat câte o bucăţică, mai mică sau mai mare, după trebuinţă, şi a plecat. De atunci, tot caut să le adun. Nu le-am găsit pe toate. Doar părţi mici, insignifiante, părţi care nu mă împlinesc. Câteodată obosesc... şi încetez să mai caut. Dar apare speranţa, care îmi  şopteşte să mă ridic, să nu renunţ la căutare. Şi prind din nou putere. Plec. Asta e călătoria vieţii mele. Nu mă opri. Doar dacă deţii cumva o bucăţică din sufletul meu şi vrei să mi-o returnezi.

9 martie 2013

Să fii domn e lucru mare!

Domn, alias gentleman. În DEX, lângă cuvântul “gentleman” se aştern aceste cuvinte: “Bărbat cu comportări alese, ireproşabile, cu caracter distins, persoană care respectă cu stricteţe eticheta, om cu purtare curtenitoare, gentilom, om cu maniere alese şi cu caracter frumos”.

Dacă mă uit atent în ograda noastră, a bărbaţilor, tind să cred că oricare dintre noi poate fi domn. Nu trebuie mult. Până şi nea Caisă, cel din vârful muntelui, crescut cu ghioaga în braţe pe post de pernă, poate fi domn... O fi văzut el vreun film, a băgat la cap ce a făcut amicul lui la o întâlnire ca să ştie că, dacă deschide uşa la maşină ca să urce doamna ori că, dacă vine cu un braţ de flori la întâlnire şi îi spune cât e de frumoasă va fi etichetat astfel. Oare nu se va da drept domn dacă va veni îmbrăcat în costum, cravată şi camaşă bine asortate? Doar haina face pe om, nu? Într-adevăr, poţi păcăli lumea. Pentru o scurtă perioadă de timp. 

Însă adevăratul caracter al unui gentleman se arată atunci când el, bărbatul, este pus în situaţii mai puţin ortodoxe. Când, indiferent de situaţia în care se află, alege să se poarte corect. Când, la jigniri, alege să răspundă politicos. Când, primind o palmă, alege să întoarcă obrazul. Când, refuzat fiind, alege să accepte cu demnitate refuzul şi să meargă mai departe. Pentru că, pentru a fi gentleman, nu-i de ajuns să înveţi dintr-o carte sau să-i imiţi pe alţii abia atunci când constaţi că dă mai bine la doamne şi domnişoare. E prea târziu... Ca să fii în orice situaţie gentleman, trebuie să începi de mic să înveţi.

Din ce se afişează în ziua de astăzi, aş putea spune că acelaşi lucru este valabil şi pentru presupusele domnişoare/doamne. Fără supărare!

14 februarie 2013

Uite, facebook, cum iubesc!


 Ca să împrumut câteva vorbe de la nea’ Ion Creangă al nostru (şi cu ocazia asta, să arăt omenirii că-s oleacă „cetit”), vă spun că „nu ştiu alţii cum sunt, dar eu”, când vine vorba de povestit iubirea faţă de o persoană, parcă nu-mi vine s-o arunc pe facebook. Scriam eu în articolul ăsta cum mi-e felul când vine vorba de iubire, dar nu mă pot abţine să tac cu privire la următorul fenomen.



An de an, în fiecare zi de 14 februarie, de când s-o dumirit românaşul cum este cu comunicarea pe reţelele sociale, se constată o substanţială creştere a romantismului... în diferite forme! Doar e Valentine’s Day! Poze care mai de care mai cu inimioare, pupici, îmbraţişări, cuvinte siropoase, jurăminte veşnice... ce să mai, tot tacâmul! De la mic la mare! Să vadă toţi cei 1295 „prieteni” de pe feisbuc. De parcă i-ar interesa câtuşi de puţin pe 95% din ei de câte iubire poţi da dovadă. Mai rău, te mai faci şi de râs la aceiaşi 1295 „prieteni” că o dai pe langă gramatică atunci când mâzgăleşti peretele  iubitei cu mesaje de genul „Ubitaaaaaaaaaa, sh ieu t ubesc ienorm, iesti veata mia :X <3 :*****”. I-aş înţelege p’ăştia de 13-18 ani că i-a luat valul, că nu ştiu prea multă carte şi că nu ştiu cum să-şi exprime iubirea pentru persoana dragă în alt fel, dar când îi văd şi pe cei de peste 20 de ani, chiar 30... chiar că-mi vine să-mi iau câmpii! N-am înţeles niciodată şi poate nu voi înţelege vreodată de ce trebuie să se procedeze aşa...

Am iubit frumos, am trecut şi prin această fatidică zi şi tot nu am reuşit să mă manifest în aşa hal! Cred că, dacă iubeşti pe cineva, nu trebuie să îţi exprimi sentimentele pe facebook. Există alte metode: faţă-n faţă, la telefon, prin chat! Folosiţi-le! În al doilea rând, pentru mine, cuvintele „Te iubesc” au însemnătate mare, nu le rostesc orişicui, nu tot timpul şi nu în faţa atâtor oameni necunoscuţi. Oare asta să fie singura modalitate de a dovedi jumătaţii tale că o iubeşti?

Cine ştie... poate sunt o persoană introvertită, poate nu procedez cum trebuie... dar pe mine mă zgârie pe retină. Găsesc că dragostea e un sentiment sacru, care nu trebuie trâmbiţat! Mihail Drumeş zicea în „Invitaţie la vals” că „Sunt unele lucruri, în iubire, care nu se pot spune decât în taină!” şi îi dau dreptate.

Dar... asta este doar opinia mea.

22 ianuarie 2013

Renunţăm prea uşor!

Ori de câte ori dăm de vreun obstacol, căutăm soluţii pentru a-l evita sau a-l depăşi. Firesc, aş spune! Dar nu sesizaţi diferenţa între cele două situaţii? Una este a evita şi alta este a depăşi. Să eviţi obstacolul înseamnă să dai bir cu fugiţii în timp ce, pentru a-l depăşi, trebuie să lupţi. Din păcate, ne-am obişnuit să evităm, în loc să depăşim, am devenit experţi.

De ce toate în felul acesta? Pentru că nu reuşim să vedem acele lucruri, momente care ne-au adus zâmbetul pe buze, care ne-au făcut fericiţi, ne-au mângâiat inima. Le uităm! În schimb, nu uităm acele momente grele, apăsătoare, care nu produc decât dezamăgiri şi durere. 

Când ceva nu merge bine, imediat căutăm să punem totul în bagajul cu amintiri, să dăm repede cu buretele peste ce a fost, dorind să uităm cât mai curând toate momentele neplăcute, cu speranţa că data viitoare va fi mai bine… Îţi impui să fii mai exigent/ă cu persoana pe care o vrei lângă tine. Dar omul, în deşteptăciunea lui, a învăţat să joace teatru... atât de bine încât se mulează perfect pe tiparele persoanei pe care o doreşti. Şi se reia povestea: despărţiri dureroase, presărate cu lacrimi, reproşuri şi priviri pierdute... ca să observi că ceea ce ai avut odată nu era chiar aşa de rău. Numai că acolo s-a închis uşa şi nu mai este loc de întoarcere.

Sunt şi situaţii în care nu este loc decât pentru un nou început... Dar e foarte dificil să-ţi dai seama dacă este momentul să renunţi sau să continui să lupţi. Oricum, mulţi preferă varianta uşoară. Cred că, dacă se doreşte cu adevărat să meargă relaţia, va merge! Indiferent de hopuri, de vreme, de oamenii din jurul tău. Nu ai nevoie de citate, lecţii sau modele după care să te ghidezi.

Întotdeauna este prea devreme să renunţi!Norman Vincent Peale