25 iulie 2012

Când „ieri” devine „azi”

    Mi-ai spus că mă iubeşti… că mă vei iubi pentru totdeauna! Pentru asta, ţi-am promis că voi avea grijă de tine. Oricând, oriunde, la bine, dar mai ales la greu. Ţi-am demonstrat! Nu o dată, de nenumărate ori. Te-am iubit… nu cum ai visat tu, dar te-am iubit! În felul meu! Ai crezut întotdeauna în iubirile ca-n filme… dar eu nu ştiu să iubesc aşa. Şi totul s-a spulberat! Ţi-ai încălcat promisiunea! 

     Asta a fost ieri… un ieri plin de întrebări, cu capcane pentru suflet la tot pasul! Un ieri de neînţeles…
    Dar asta a fost în ieri… Ceea ce mi se părea de neînţeles atunci, azi este logic. Aveam nevoie de această lecţie! Cu siguranţă! Ştiu că, dacă nu se întâmplau toate aceste minuni, nu mă puteam completa... depăşind toate acele capcane, am devenit mai puternic. Doar aşa puteam să fiu mai pregătit pentru viitor. Nu ştiu dacă tu ai învăţat ceva din această lecţie.
      Pentru asta, îţi mulţumesc!
    Azi, fiecare îşi urmează drumul… fără nicio direcţie… cu lecţia învăţată… nu mai e loc de privit înapoi… mergem înainte… plini de speranţă că vom găsi ceea ce căutăm. Şi vom găsi! Poate nu idealul spre care aspirăm, dar ceva apropiat acestuia, ceva mai bun decât noi.
     Ar mai fi multe de spus, dar nimic nu mai e de spus… la ce bun? Vor rămâne nerostite, nescrise. Ai grijă de tine… aşa cum am avut eu.
 

24 iulie 2012

Iubesc ploaia şi ea... mă iubeşte pe mine

"Am aşteptat cu nerăbdare vara pentru că iubesc ploile ei. Am trecut peste nişte zile toride, în care rugam Divinitatea să–mi ofere un cadou: o ploaie torenţială… şi nu întelegeam de ce nu-mi oferă această bucurie. Dar, ea, Divinitatea, mi-a oferit-o exact în momentul în care aveam mai mare nevoie de ea.
Aseară, am dansat în ploaie! O ploaie torenţială, rece, care a pătruns adânc în mine, curăţându-mi sufletul şi determinându-mă să mă întorc spre mine. A sosit în momentul cel mai potrivit, când aveam nevoie să-mi purific sufletul, să-l las să zboare, să-l curăţ de îndoieli, de dezamăgirea de sine, de gânduri şi speranţe deşarte. Am tras pe mine o rochiţă uşoară de in, o pereche de şlapi şi, în momentul în care am simţit că este momentul, am fugit în parc. Mă amuzam privind în jurul meu, observând cum toată lumea fugea să se adăpostească. Era rece, pătrunzătoare, venită parcă doar pentru mine. Ajunsă în mijlocul parcului, m-am descălţat, mi-am ridicat chipul spre cer, oferindu-mă ei... iar ea m-a răsplătit, oferindu-mi speranţă, linişte, împăcare cu mine însămi. Te-am "chemat" să dansezi cu mine în ploaie, dorindu-mi să o împart cu tine dar, de fapt, oferindu-mă ei, am realizat că îi ceream să mă scape de tine. 
Aştept următoarea ploaie, acum ştiu exact ce trebuie să-i cer... Cerul a plâns alături de mine, cu lacrimi de ploaie... a plâns pentru mine, alâturi de mine, acoperindu-mi lacrimile şi curăţându-mi sufletul.
M-am întrebat mereu de ce iubesc atât de mult ploaia. O iubesc pentru că seamănă cu mine: e uneori melancolică, tristă, puternică, de neînţeles, de neoprit, alteori e fină, veselă,  frumoasă... disperată câteodată... Iubesc ploaia pentru că mă opreşte din graba mea de a supravieţui acestei lumi şi mă obligă să stau la taclale cu gândurile mele. 
Iubesc ploaia şi ea... mă iubeşte pe mine!"

Guest post...

14 iulie 2012

RENUNŢ

    Azi… renunţ la ce mi-ar face bine mâine. Ieri, am făcut acelaşi lucru. Da, da, îmi amintesc foarte bine asta. Dacă nu mă înşel, parcă şi alaltăieri tot aşa am făcut. De fapt, de când mă ştiu, aşa am făcut mereu.

   În şcoală, când vedeam câte-un disperat ce dădea din colţ în colţ la vreo lucrare scrisă, nu mă lăsa inima să îl ajut, cu riscul de a lua eu o notă mai mică sau de a fi prins de profesor... Când a fost vorba de muncă fizică, am ajutat acele persoane care puteau, dar nu vroiau, să pună osul cum trebuie, pentru simplul motiv că ei erau „orăşeni”... mi-era milă de ei! La serviciu, am fost mereu cel care eram dispus să-mi rup din timpul liber pentru a rezolva vreo urgenţă, cu toate că şi alţii puteau face acelaşi lucru.

    În iubire, aş spune că s-a aplicat acelaşi tipar, dar n-aş vrea să se creadă că eu am fost cel care a dat totul şi nu am primit nimic... doar că, în anumite momente, am renunţat la ceea ce îmi doream doar pentru că am considerat că aşa ar fi mai bine.
    Hmmm, se pare că renunţ prea uşor la lucruri care ar putea să mă mulţumească... şi, dacă am renunţat, am renunţat cu gândul că, odată, va veni şi rândul meu să mă bucur pentru toate cele ce am renunţat... şi mi se vor întoarce înzecit.
    Azi... renunţ din nou! Renunţ la binele meu pentru binele tău. Pentru mine e timp şi mai târziu! Încă mai cred cu tărie că, într-un final, tot binele la care am renunţat se va întoarce! Nu are cum să fie altfel! Dar, până atunci, oare de câte ori mai trebuie să renunţ? Sper că, atunci când voi decide să nu mai renunţ la binele meu, să nu fie mai important al tău!