Înger şi demon!

Ştiţi povestea celor doi lupi? Sună cam aşa:

“O batrana Cherokee ii spune nepotului sau despre o lupta care se da in ea. Este o batalie intre 2 lupi. Unul este rau: se infurie, invidiaza, regreta, lacomeste, e arogant, gelos, orgolios, minte, isi plange de mila, se simte inferior, vinovat, e plin de manie… Celalalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, increzator, optimist, plin de compasiune si credinta, recunoscator…

Nepotul se gandi pentru o clipa apoi intreba:  - Si cine va castiga aceasta batalie?

Batrana Cherokee i-a raspuns simplu: - Cel pe care il hranesc!”

Şi în mine există cei doi lupi. Şi nu e zi de la Dumnezeu în care să nu port această luptă. Multă vreme am crezut că am hrănit partea bună a mea. Am încercat să ofer celor cu care interacţionez vorbe blânde, calde, am întins mâna celor ce au cerut un ajutor, am zâmbit mereu, am tăcut la atacurile altora, sperând să ţin în starea de somnolenţă lupul cel rău. Cumva, conştientul lucra febril de partea binelui... în timp ce subconştientul urzea subtil marea reîntoarcere.

Linia dintre bine şi rău este una atât de invizibilă, încât demonul din mine a triumfat asupra îngerului! A lucrat eficient, ca un maestru emerit. Şi-a pus masca nepăsării, mi-a întors spatele, îndepărtându-se cu capul plecat... a arătat toate semne învinsului, adormindu-mi vigilenţa. În schimb, nu a renunţat la luptă! Subtil, mi-a dat impulsuri care păreau că vin din partea luminată a sufletului, călăuzindu-mi paşii spre el. Mi-a arătat o lume falsă, pictată în culori vii, plină de zâmbete şi oameni frumoşi... şi am muşcat momeala.

Însă nu s-a mulţumit cu atât. Dorea să acapareze şi alte suflete. Pentru asta, şi-a construit o armă letală. Pe mine! Din dorinţa de a-mi fi bine, am furat zâmbete, îmbrăţişări, săruturi şi sentimente, lăsând alte suflete goale. M-a făcut arogant, făcându-mă să rostesc cuvinte false. M-a învăţat cum să mint. Mi-a dat forţă să râd, atunci când trebuia să plâng şi mi-a şoptit când să las lacrimile să-mi spele obrazul pentru a pătrunde în sufletele altora. Mi-a dat suficientă inteligenţă cât să mă joc cu minţile şi sufletele curate. Mi-a arătat ce să caut la alţii, unde să caut şi unde anume să lovesc pentru a doborî un om. A ştiut să-mi stopeze orice tentativă de a evada din această lume falsă, ştiind să-mi ofere exact când trebuia mici momente de fericire pentru a nu mă pierde. În rarele momentele de slăbiciune, când am reuşit să eliberez un strigăt de ajutor gâtuit, nu s-a găsit nimeni prin preajmă pentru a mă smulge din ghearele lui.

Sunt prizonierul propriei mele persoane în această cameră, în care demonul meu îşi aşteaptă victimele, îngâmfat şi sigur pe victoria lui. Nu mi-e milă de sufletul meu... oricum e pierdut de mult. Am acceptat senin asta. Mi-e teamă pentru cei care nu-mi văd această lume cenuşie. Sunt aceeia care aleargă haotic după iubire, după vorbe bune, după îmbrăţişări calde... iar eu ştiu să le ofer. Îi îmbii cu toate acestea în camera mea, unde aşternuturile ascund sub ele toate păcatele trupeşti, fiecare îmbrăţişare reprezintă un pas spre pierzanie iar în spatele fiecărui „Te iubesc” se ascunde o mare minciună.

Acum, că ştii aceste lucruri, învaţă să stai departe de mine. Nu face păcatul de a crede în tentaţiile ce ţi le ofer. Nu crede în iubirea ce ţi-o ofer. Eu am uitat cum se iubeşte. Nu primi căldura îmbrăţişării mele... sub ea se ascunde un suflet de gheaţă. În buzele mele stau toate păcatele... rostesc atâtea neadevăruri. Nu accepta sărutul lor. Tot ceea ce-ţi ofer sunt automatisme construite în atâţia ani de experienţă şi perfecţionate,  destinate demonului din tine.

Eu nu mai am suflet. L-am pierdut... demult. Puţin câte puţin. Fiecare a luat câte o bucăţică, mai mică sau mai mare, după trebuinţă, şi a plecat. De atunci, tot caut să le adun. Nu le-am găsit pe toate. Doar părţi mici, insignifiante, părţi care nu mă împlinesc. Câteodată obosesc... şi încetez să mai caut. Dar apare speranţa, care îmi  şopteşte să mă ridic, să nu renunţ la căutare. Şi prind din nou putere. Plec. Asta e călătoria vieţii mele. Nu mă opri. Doar dacă deţii cumva o bucăţică din sufletul meu şi vrei să mi-o returnezi.

Să fii domn e lucru mare!

Domn, alias gentleman. În DEX, lângă cuvântul “gentleman” se aştern aceste cuvinte: “Bărbat cu comportări alese, ireproşabile, cu caracter distins, persoană care respectă cu stricteţe eticheta, om cu purtare curtenitoare, gentilom, om cu maniere alese şi cu caracter frumos”.

Dacă mă uit atent în ograda noastră, a bărbaţilor, tind să cred că oricare dintre noi poate fi domn. Nu trebuie mult. Până şi nea Caisă, cel din vârful muntelui, crescut cu ghioaga în braţe pe post de pernă, poate fi domn... O fi văzut el vreun film, a băgat la cap ce a făcut amicul lui la o întâlnire ca să ştie că, dacă deschide uşa la maşină ca să urce doamna ori că, dacă vine cu un braţ de flori la întâlnire şi îi spune cât e de frumoasă va fi etichetat astfel. Oare nu se va da drept domn dacă va veni îmbrăcat în costum, cravată şi camaşă bine asortate? Doar haina face pe om, nu? Într-adevăr, poţi păcăli lumea. Pentru o scurtă perioadă de timp. 

Însă adevăratul caracter al unui gentleman se arată atunci când el, bărbatul, este pus în situaţii mai puţin ortodoxe. Când, indiferent de situaţia în care se află, alege să se poarte corect. Când, la jigniri, alege să răspundă politicos. Când, primind o palmă, alege să întoarcă obrazul. Când, refuzat fiind, alege să accepte cu demnitate refuzul şi să meargă mai departe. Pentru că, pentru a fi gentleman, nu-i de ajuns să înveţi dintr-o carte sau să-i imiţi pe alţii abia atunci când constaţi că dă mai bine la doamne şi domnişoare. E prea târziu... Ca să fii în orice situaţie gentleman, trebuie să începi de mic să înveţi.

Din ce se afişează în ziua de astăzi, aş putea spune că acelaşi lucru este valabil şi pentru presupusele domnişoare/doamne. Fără supărare!