Văzut poliţişti
comunitari care se dau zmei şi o dau în bară din lipsă de minte, în timp ce
“paşnicii” cetăţeni, de altfel oneşti până în măduva oaselor, jură pe toţi
sfinţii că ei au fost mai cuminţi ca Papa...
Văzut adunătura
aia de oameni care zace în cocina numită Parlament, care se cred zei,
înspăimânaţi totuşi de o simplă celulă sau la auzul cuvântului DNA...
Văzut bătăi
crunte în trafic pe motiv că s-a folosit claxonul, vorbe grele de ocară între
pietoni şi biciclişti, pe motiv că unul dintre ei nu şi-a respectat dunga de
mers, oameni care, în goana după un leu în plus, calcă pe cadavre, în timp ce
alţii “cerşesc” bani pentru ca un copil să mai poată avea şansa la o copilărie
normală… şi vine un un barosan de barosan care sfidează orice logică: se dă cu
barca pe lac, beat mort fiind, provoacă o tragedie şi spune că, după ce a făcut
accidentul, s-a pus să bea, şocat fiind de întâmplare…
Văzut tot mai
mulţi experţi, sfătuitori de nădejde în orice domeniu, foarte vocali de altfel
care, dacă ar avea puterea-n mâini, ar rezolva într-o clipită orice problemă.
Am impresia că, într-un final, până şi prostul satului va avea oportunitatea să
aibă un cuvânt de spus... în timp ce oamenii care ar putea face o diferenţă se
retrag ruşinaţi sau chiar umiliţi!
Să mai
continui? Simt că, orice aş încerca să fac, aceste întâmplări „minunate” se
lovesc de mine. Parcă le atrag ca un magnet. Ici-colo mai văd câte-o persoană
care face un gest minunat şi cumva mă ajută să nu-mi pierd de tot speranţa în
oameni! Mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni de acest fel. Ştiu că sunt
acolo... dar cândva, undeva, lovindu-se de indiferenţa, mitocănia sau laşitatea
altora, au preferat anonimatul şi liniştea lumii pe care şi-au construit-o!
Nici pe plan
personal nu merge nimic cum mi-aş dori. Mai mereu se găseşte cineva care să fie
nemulţumit de ceva ce am făcut sau n-am făcut. Am dat de oameni care consideră
că, dacă i-ai ajutat măcar o dată, e musai să continui aşa, orice refuz fiind de
neacceptat. Şi... nu ştiu cum se face, dar când cer cuiva ajutorul, nu se poate
(că doar n-o să spună că nu se vrea)! Despre iubire, numa’ de bine... doar pronunţând cuvântul şi
mă pufneşte râsul. Am devenit
irascibil, nu-mi mai pot organiza timpul la fel de bine, nu mai reuşesc să mă concentrez
şi cea mai mare calitate pe care cred eu că o am, răbdarea, se pare că s-a cam terminat.
Cumva, toate astea au umplut paharul încet-încet.
Aş vrea ca
timpul să se oprească! Aş avea nevoie de izolare, fără niciun zgomot, fără
oameni, fără nicio influenţă. Vreau să mă detaşez de toate, să-mi fie dor să
privesc oamenii, să văd bunătate în fiecare din ei. Oriunde m-aş uita, văd ură,
ipocrizie, letargie, indiferenţă, spălare de creier, îndobitocire şi nedreptate.
Bine, citind şi recitind ce am scris, văd că am exagerat. Nu e ăla
necurat atât de negru. Ştiu că o mică escapadă, departe de toate acestea,
într-o linişte totală, mă va readuce pe linia de plutire. Până atunci, scuzele
de rigoare pentru cei care au primit sau vor primi bobârnace de la mine! :D
