Dezamăgit de oameni?

Dezamăgit de oameni? Oarecum. Cu toate acestea, cred în ei! Oricât de răi ar fi, ştiu că au un punct sensibil. Toţi... fără nicio excepţie. Însă pentru a ajunge la sufletul lor, trebuie să fii perseverent, să-ţi doreşti acest lucru. Ştiu că cea mai bună metodă este să te porţi cu blândeţe, chiar dacă nu ţi se răspunde cu aceeaşi monedă. Până şi cea mai dură rocă cedează în faţa perseverenţei apei. Aş spune că nici indiferent nu sunt faţă de ei... ştiu că ar durea prea tare şi într-o bună zi m-aş trezi singur. Mai degrabă aş spune că m-am obişnuit cu ei... cu felul lor de a fi. 

Dezamăgirea faţă de o persoană este direct proporţională cu aşteptările pe care le ai de la ea, cu încrederea pe care i-o acorzi. Şi totuşi, cum procedăm ca să fie bine? Nicicum! Această lecţie nu are un algoritm bine stabilit. Se simte, se merge pe instinct! Uneori te înşeli, alteori te ia prin surprindere! C-aşa-i omul, imprevizibil. 

S-a întâmplat să fiu dezamăgit. Şi ştiu că se va mai întâmpla. Poate azi, poate mâine. De cineva abia cunoscut sau de un vechi prieten. Poate chiar de un membru al familiei. Cred că este important să încerci a-l înţelege pe celălalt, să găseşti o explicaţie pentru felul în care a procedat. Gândesc aşa pentru că am dezamagit şi eu... cu bună ştiinţă sau fără să-mi dau seama. Dar de fiecare dată când am ştiut că voi dezamăgi, am avut circumstanţe atenuante. 

Să nu mai cred în oameni? NU! Fără ei... eu ce aş mai însemna? Cum aş şti dacă fac bine sau rău dacă nu aş avea un termen de comparaţie? Cum m-aş mai putea dezvolta dacă nu aş avea dorinţa de a călca pe urmele unei persoane pe care o apreciez? Şi pentru că ţine de alegerile pe care le fac, aleg să am încredere în ei, deşi mă mai dezamăgesc câteodată.