RENUNŢ

    Azi… renunţ la ce mi-ar face bine mâine. Ieri, am făcut acelaşi lucru. Da, da, îmi amintesc foarte bine asta. Dacă nu mă înşel, parcă şi alaltăieri tot aşa am făcut. De fapt, de când mă ştiu, aşa am făcut mereu.

   În şcoală, când vedeam câte-un disperat ce dădea din colţ în colţ la vreo lucrare scrisă, nu mă lăsa inima să îl ajut, cu riscul de a lua eu o notă mai mică sau de a fi prins de profesor... Când a fost vorba de muncă fizică, am ajutat acele persoane care puteau, dar nu vroiau, să pună osul cum trebuie, pentru simplul motiv că ei erau „orăşeni”... mi-era milă de ei! La serviciu, am fost mereu cel care eram dispus să-mi rup din timpul liber pentru a rezolva vreo urgenţă, cu toate că şi alţii puteau face acelaşi lucru.

    În iubire, aş spune că s-a aplicat acelaşi tipar, dar n-aş vrea să se creadă că eu am fost cel care a dat totul şi nu am primit nimic... doar că, în anumite momente, am renunţat la ceea ce îmi doream doar pentru că am considerat că aşa ar fi mai bine.

    Hmmm, se pare că renunţ prea uşor la lucruri care ar putea să mă mulţumească... şi, dacă am renunţat, am renunţat cu gândul că, odată, va veni şi rândul meu să mă bucur pentru toate cele ce am renunţat... şi mi se vor întoarce înzecit.

    Azi... renunţ din nou! Renunţ la binele meu pentru binele tău. Pentru mine e timp şi mai târziu! Încă mai cred cu tărie că, într-un final, tot binele la care am renunţat se va întoarce! Nu are cum să fie altfel! Dar, până atunci, oare de câte ori mai trebuie să renunţ? Sper că, atunci când voi decide să nu mai renunţ la binele meu, să nu fie mai important al tău!