31 martie 2013

Înger şi demon!



Ştiţi povestea celor doi lupi? Sună cam aşa:
O batrana Cherokee ii spune nepotului sau despre o lupta care se da in ea. Este o batalie intre 2 lupi. Unul este rau: se infurie, invidiaza, regreta, lacomeste, e arogant, gelos, orgolios, minte, isi plange de mila, se simte inferior, vinovat, e plin de manie… Celalalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, increzator, optimist, plin de compasiune si credinta, recunoscator…
Nepotul se gandi pentru o clipa apoi intreba:  - Si cine va castiga aceasta batalie?
Batrana Cherokee i-a raspuns simplu: - Cel pe care il hranesc!

Şi în mine există cei doi lupi. Şi nu e zi de la Dumnezeu în care să nu port această luptă. Multă vreme am crezut că am hrănit partea bună a mea. Am încercat să ofer celor cu care interacţionez vorbe blânde, calde, am întins mâna celor ce au cerut un ajutor, am zâmbit mereu, am tăcut la atacurile altora, sperând să ţin în starea de somnolenţă lupul cel rău. Cumva, conştientul lucra febril de partea binelui... în timp ce subconştientul urzea subtil marea reîntoarcere.
Linia dintre bine şi rău este una atât de invizibilă, încât demonul din mine a triumfat asupra îngerului! A lucrat eficient, ca un maestru emerit. Şi-a pus masca nepăsării, mi-a întors spatele, îndepărtându-se cu capul plecat... a arătat toate semne învinsului, adormindu-mi vigilenţa. În schimb, nu a renunţat la luptă! Subtil, mi-a dat impulsuri care păreau că vin din partea luminată a sufletului, călăuzindu-mi paşii spre el. Mi-a arătat o lume falsă, pictată în culori vii, plină de zâmbete şi oameni frumoşi... şi am muşcat momeala.
Însă nu s-a mulţumit cu atât. Dorea să acapareze şi alte suflete. Pentru asta, şi-a construit o armă letală. Pe mine! Din dorinţa de a-mi fi bine, am furat zâmbete, îmbrăţişări, săruturi şi sentimente, lăsând alte suflete goale. M-a făcut arogant, făcându-mă să rostesc cuvinte false. M-a învăţat cum să mint. Mi-a dat forţă să râd, atunci când trebuia să plâng şi mi-a şoptit când să las lacrimile să-mi spele obrazul pentru a pătrunde în sufletele altora. Mi-a dat suficientă inteligenţă cât să mă joc cu minţile şi sufletele curate. Mi-a arătat ce să caut la alţii, unde să caut şi unde anume să lovesc pentru a doborî un om. A ştiut să-mi stopeze orice tentativă de a evada din această lume falsă, ştiind să-mi ofere exact când trebuia mici momente de fericire pentru a nu mă pierde. În rarele momentele de slăbiciune, când am reuşit să eliberez un strigăt de ajutor gâtuit, nu s-a găsit nimeni prin preajmă pentru a mă smulge din ghearele lui.
Sunt prizonierul propriei mele persoane în această cameră, în care demonul meu îşi aşteaptă victimele, îngâmfat şi sigur pe victoria lui. Nu mi-e milă de sufletul meu... oricum e pierdut de mult. Am acceptat senin asta. Mi-e teamă pentru cei care nu-mi văd această lume cenuşie. Sunt aceeia care aleargă haotic după iubire, după vorbe bune, după îmbrăţişări calde... iar eu ştiu să le ofer. Îi îmbii cu toate acestea în camera mea, unde aşternuturile ascund sub ele toate păcatele trupeşti, fiecare îmbrăţişare reprezintă un pas spre pierzanie iar în spatele fiecărui „Te iubesc” se ascunde o mare minciună.
Acum, că ştii aceste lucruri, învaţă să stai departe de mine. Nu face păcatul de a crede în tentaţiile ce ţi le ofer. Nu crede în iubirea ce ţi-o ofer. Eu am uitat cum se iubeşte. Nu primi căldura îmbrăţişării mele... sub ea se ascunde un suflet de gheaţă. În buzele mele stau toate păcatele... rostesc atâtea neadevăruri. Nu accepta sărutul lor. Tot ceea ce-ţi ofer sunt automatisme construite în atâţia ani de experienţă şi perfecţionate,  destinate demonului din tine.
Eu nu mai am suflet. L-am pierdut... demult. Puţin câte puţin. Fiecare a luat câte o bucăţică, mai mică sau mai mare, după trebuinţă, şi a plecat. De atunci, tot caut să le adun. Nu le-am găsit pe toate. Doar părţi mici, insignifiante, părţi care nu mă împlinesc. Câteodată obosesc... şi încetez să mai caut. Dar apare speranţa, care îmi  şopteşte să mă ridic, să nu renunţ la căutare. Şi prind din nou putere. Plec. Asta e călătoria vieţii mele. Nu mă opri. Doar dacă deţii cumva o bucăţică din sufletul meu şi vrei să mi-o returnezi.

5 comentarii:

  1. De ce iti place copy-paste?Daca tot scri,macar sa fie ceva inedit,altfel pierzi vremea si o irosesti si pe altora.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, si tu acum... pune link de unde am luat cu copy/paste si mai discutam :P
      Cat despre irositul vremii, cauta sa nu mai intri aici si va fi mai bine pentru tine... e simplu!

      Ștergere
    2. http://www.aimee.ro/evolutie-spirituala/povestea-celor-doi-lupi/

      Ștergere
    3. In afara de aceasta poveste, mai este ceva cu copy/paste?
      Cat despre asta, sunt ghilimelele de rigoare.

      Ștergere
  2. As vrea ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca simt ca am mare nevoie de o schimbare in viaţa mea. Dar nu stiu ce sa fac. Iar de multe ori mi-e teama. Teama de viitor. Teama ca nu îmi voi putea împlini visele, teama ca nu stiu ce se va întâmpla cu mine. As vrea sa nu-mi mai fie teama.

    As vrea sa am mai multa încredere in mine atunci când nimeni nu are…as vrea sa stiu ca pot trece peste orice obstacol in viaţa asta si sa nu fiu nevoita sa ma tem de schimbările pe care acestea le pot aduce. Si uneori am încredere, sau cel putin înainte aveam. Eram mai încrezătoare, mai optimista, dar acum nu a mai rămas prea mult din optimismul meu. Vreau sa trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor deloc. Şi numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta.

    Uneori adorm plângând fără să ştiu de ce. Dar mă ajuta să mă descarc. Totuşi lacrimile nu vor face ca lucrurile să se schimbe…

    Singurul lucru pe care mi-l doresc uneori e să plec undeva departe, şi să las totul în urmă. De-aş putea să prind aripi ca o pasăre…. aş zbura cât mai departe,fără să mai mă uit în spate.

    M-aş simţi liberă şi fericită.

    Pentru că, deşi nu duc lipsă de nici un lucru şi am aproape tot ce îmi doresc, exista totuşi ceva ce îmi lipseşte. Ceva ce e mai important decât orice alt lucru : înţelegere. Iar eu mă simt din plin neînţeleasa şi uneori chiar neiubita. Simt că nu ştiu cine sunt eu cu adevărat, nu ştiu ce trebuie să fac în continuare cu viaţa mea. Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure,sau o junglă şi am pierdut busola…iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de mică şi neînsemnata… Poate e şi vina mea, pentru că fără să ştiu am creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este. Doar că acum nu mai vreau să ţin totul doar pentru mine…vreau să împărtăşesc cuiva toate sentimentele, gândurile şi emoţiile mele. Pentru că am nevoie de asta.

    Credeam că mă pot descurca de una singură dar sentimentele mă copleşesc. Trebuie să mă descarc, am nevoie să ştiu că acum nu mai sunt singura care ştie ce îmi trece prin cap.

    Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc…mi-au demonstrat asta. Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă. Nu le cer să mă înţeleagă pe deplin, să ştie tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu vreau decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am nevoie.

    Poate ar trebui mai întâi să îi las să mă cunoască şi apoi să aştept de la ei să încerce să o facă. Doar că nu ştiu sigur dacă vreau să fac asta…şi nici nu ştiu cum să o fac. Până acum nu am vrut să las pe cineva să mă cunoască…poate din teamă de a mă judeca sau de a râde de mine tocmai pentru că nu poate înţelege cu adevărat ce e în inima mea. Aşa am fost de mică, am ţinut totul în mine pentru că pe atunci nu era nimeni care să vrea să mă asculte sau să mă înţeleagă. Şi am crescut crezând că niciodată nu va exista cineva care să vrea să mă înţeleagă…de aceea am renunţat la a mai încerca să spun ceea ce simt. Uneori am curajul de a spune ce gândesc, dar asta când nu sunt de acord cu un anumit lucru. Însă când vine vorba de sentimentele mele … atunci nu pot spune aşa uşor ce gândesc.

    Poate ar mai fi de adăugat şi alte lucruri..dar nu vreau să mă lungesc prea mult cu textul. Vreau doar să mai spun că indiferent dacă acest text va fi sau nu va fi publicat, pentru mine nu contează decât faptul de a ştii că va fi citit măcar de o singură persoană. Şi chiar dacă nu va fi nimeni care să mă înţeleagă nici nu mă aştept la asta. Pentru mine e de ajuns că am putut spune cuiva ceea ce simt cu adevărat, chiar dacă am făcut-o în scris. Şi mă bucur că am făcut asta, pentru că persoana care va citi asta va fi prima care va şti ce simt cu adevărat.

    RăspundețiȘtergere