Optimismul... o alegere!

Despre alegeri am mai vorbit pe aici. Şi una dintre ele este despre modalitatea în care alegem să ne trăim viaţa de zi cu zi, de cu bună dimineaţa până seara, târziu. Este vorba de alegerile pe care le facem cu privire la modul în care reacţionează fiecare la acţiunile sau inacţiunile persoanelor cu care ia contact.

Şi, înainte de a da drept exemplu alte persoane, încep cu mine. Cu ceva timp în urmă, aveam un prost obicei: trăiam cu impresia că, la locul de muncă, eu lucrez cel mai mult dintre toţi. Şi această frustrare o duceam acasă, continuând victimizarea. Cu toate că mi s-a spus să-mi schimb acest comportament de nenumărate ori, cu greu am reuşit să realizez că tot ceea ce fac este să mă încarc cu energie negativă şi s-o răspândesc altora, bineînţeles. Aşa că am considerat că ar fi mai potrivit să caut latura bună a oricărei situaţii dificile. Prin urmare, oricât de grea ar fi fost ziua respectivă, mi-am impus ca, la sfârşitul programului de lucru, să pun şi problemele în repaus, să nu le mai car după mine, acasă. Garantat vă spun că se schimbă multe dacă veţi proceda aşa.

Văd (aproape) în fiecare zi oameni frustraţi. Străini, colegi de lucru, cunoştinţe, prieteni. Unii mai frustraţi ca alţii. Depinde de capacitatea fiecăruia de a se adapta acelei chestii ce-l deranjează. Frustraţi că, dimineaţa, în timp ce merg spre serviciu cu mijloacele de transport în comun, nu este pornită căldura, că ei lucrează foarte mult, în timp ce alţii nu fac nimic toată ziua, că X are salariul de două ori mai mare ca el, cu toate că nu are vechimea sau studiile lui, că vecinul şi-a luat merţan, deşi nu cu mult timp în urmă era un pârlit iar el încă n-a reuşit să-şi facă upgrade la dacie, că fiul colegului are note mai mari decât fiul său, deşi nu învaţă la fel de mult... şi aş putea exemplifica la nesfârşit. Fac acest lucru fără să gândească vreo secundă de ce se întâmplă acest lucru sau dacă este reală acea situaţie. Probabil că stă în firea lor de a fi cârcotaşi pe viaţă. Sau poate n-au avut pe cineva care să-i tragă de mânecă, să le explice că nu procedează corect şi că ar fi bine să-şi schimbe atitudinea.

În prezent, cred că am reuşit să adopt o mentalitate sănătoasă. Cu toate că aş putea să trec în stadiul acela de a fi mereu nemulţumit de ceea ce mă înconjoară, am ales să nu fac asta. Am mult de lucru? Pentru asta sunt plătit, deci pun osul la treabă. Am făcut un lucru ce trebuia făcut de altcineva? Mă bucur că cineva a avut mai multă încredere în mine decât în celălalt. Cineva nu-mi dă cu bună ziua? Probabil că nu m-a văzut sau nu a avut chef. Mă va saluta mâine. Nu mi-a zâmbit? Foarte bine! Îi zâmbesc eu. Poate se va molipsi. Prefer să înfrunt orice problemă ivită cu zâmbetul pe buze. Dacă nu pot zâmbi, cel puţin să o tratez cu calm şi cu încredere. Poate că nu-mi va ieşi întotdeauna, dar vreau ca procentul de nereuşite să fie cât mai mic.

Iar dacă cineva mi se va plânge cât de grea e viaţa pentru el, îl voi asculta şi voi încerca să-i arăt partea frumoasă a vieţii pe care o trăieşte, parte pe care a refuzat s-o vadă. O dată, de două ori, chiar de trei ori. Dacă văd că nu înţelege, renunţ să-i mai explic. Dar renunţ şi să-i mai ţin companie. De ce? Pentru că îşi transferă acea energie negativă la mine. Iar eu nu mai am chef să adun praful. Prefer aerul curat.

Ca încheiere, vă provoc să-mi răspundeţi la o întrebare: dacă aţi fi nevoiţi să lucraţi 13 zile consecutiv, de la începutul anului, cum a-ţi reacţiona?