Călcând odată pe cărările pietruite cu iubire, nu aş fi putut rata oportunitatea să nu mă bucur de priveliştea ce mi se oferea. Am profitat de orice moment pentru a savura frumuseţea fiorilor ce-mi străbăteau trupul, am văzut lucruri pe care doar un îndrăgostit le poate vedea, am trecut peste obstacole ce unora li s-ar fi părut de netrecut, am răspândit bună dispoziţie pretutindeni. O lumină binecuvântată mă urmărea la orice pas, aruncând asupra a tot ce mă înconjura o aureolă mirifică... nu întrezăream niciun nor pe cer, viitorul mi-era colorat în mii de nuanţe calde.
Odată ce iubirea a hotărât să nu mă mai însoţească, toate lucrurile care îmi colorau inima au dispărut, parcă făcând parte dintr-un vis! Şi am crezut cu ardoare că tot ce a fost nu a făcut parte dintr-un vis... nu am vrut să intru în coşmarul ce-l simţeam dându-mi târcoale... care mă căuta să-mi arate o altfel de viaţă! M-am oprit la uşa dintre trecut şi prezent. M-am uitat spre înapoi, tânjind la lumina ce devenea tot mai plăpândă. Am alergat spre ea, dar m-am simţit neajutorat, fără vlagă să o mai simt... disperarea şi umilinţa mă căutau pentru a mă cuprinde în braţele lor. Cărările odată luminate sunt acum presărate cu spini ce-mi scrijelesc sufletul la orice vorbă rea şi obstacole ce-mi par din ce în ce mai de netrecut, nuanţele viu colorate de odinioară s-au transformat într-un cenuşiu obscur.
Mă hrănesc încă din trecut pentru a putea trăi prezentul... de viitor nici nu poate fi vorba... în momentul de faţă, nu mă pot descurca nici cu prezentul. Încă vreau să respir mirosul trecutului, atât cât încă-l mai simt. Aici, în prezent, nu văd decât persoane cu suflet mic, hiene care vor a te devora la orice semn de slăbiciune, gata să îţi ia şi ultimul lucru pe care-l mai deţii, SPERANŢA! Strigătul de ajutor nu îmi este auzit de nimeni, oricât de tare aş încerca să atrag atenţia asupra mea! Treptat, persoane care odată mă înconjurau dispar, parcă speriate de întunericul ce mă învăluie.
Prezentul mi-este alături, dar ce să fac cu el? Iubirea ce-am trăit-o simt nu va mai exista. Speranţa îmi şopteşte cu disperare că va mai fi o alta, mă povăţuieşte să pornesc la drum, oricare ar fi el, pentru a întâlni din nou acest sentiment... îmi arată alte licăriri, undeva, departe, pe care doar ea le vede. Tot ea, speranţa, încearcă să-mi închidă uşa trecutului, pentru a mă determina să privesc spre viitor! Lovit atât de crunt, până şi ea păleşte în faţa determinării mele de a rămâne blocat într-un loc unde nu există nimic. Nu mă poate salva nimeni, doar eu sunt cel ce trebuie să fac paşi... nu contează unde, important este să îi fac!
Viitorul? Nu mi-l imaginez! Nu vreau! Am refuzat să mai visez, îngrozit de faptul că aş fi incapabil de a mai trece încă o dată prin trecutul recent. Tot ce-am trăit mi-a golit sufletul... încât am uitat ce-i iubirea! Inconştient, clădesc în juru-mi ziduri ale solitudinii, hotărât să nu mai fiu rănit pe veci. Doar speranţa, săraca de ea, încearcă să mă dezarmeze de uneltele cu care-mi ridic fortăreaţa şi îmi tot repetă că, odată trăită, iubirea nu poate fi uitată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu