Infinitatea lucrurilor de neînţeles

    Vreau să găsesc o explicaţie logică pentru dimineţile matinale în care, deşi nimic deosebit nu s-a întâmplat, simţi că eşti înconjurat de o singurătate acută!     De ce aleargă oamenii atât de mult după valorile materiale pentru ca, la final de drum, să fie fie cuprinşi de îndoieli şi de întrebări retorice, de genul: „De ce nu am ştiut să mă bucur de viaţă?” Şi nu pot înţelege de ce ţinem cu atâta încăpăţânare să ne uităm spre clipe care au fost, în loc să căutăm altele asemănătoare sau chiar mai frumoase în viitorul ce ne aşteaptă! Cum se face că ne bucurăm copilăreşte de accesoriile, uneori inutile, pe care le cumpărăm, dar nu uităm să strigăm din tot sufletul la cât de insensibili suntem când dăm cu ochii de vreun caz social deosebit!

    Oare poate să ofere cineva un răspuns la eterna întrebare „De ce alergăm atât de mult după iubire şi, atunci când o găsim, o refuzăm”? Oare câte întrebări mai trebuiesc rostite până să fim pe deplin înţeleşi?

   Mă pierd în infinitatea lucrurilor de neînţeles. Nu reuşesc să înţeleg varietatea de sentimente care pot sălăjui în sufletul unei persoane. Complicăm lucrurile atunci când ele trebuiesc simplificate şi le tratăm cu superficialitate atunci când trebuie privite cu toată seriozitatea! Ne împietrim sufletele cu ură, nu lăsăm să mai străbată nicio rază de bunătate din noi!

    Cine să mai înţeleagă firea umană?!? Cum s-o înţeleg eu, când aceleaşi lucruri mi le reproşez? Pentru că, atâta timp cât eu nu mă schimb, nu pot să pretind altora să înţeleagă toate aceste lucruri!

    Azi sunt antisocial. Azi privesc spre înapoi. Azi mă uit cu antipatie la cei care se bucură de viaţă! Azi vreau să fiu salvat! Dar nu se uită nimeni... trec pe lângă mine indiferenţi, rigizi, fără să schiţeze un gest! Sunt prea ocupaţi în a-şi păstra propria fericire şi prea temători pentru a oferi un strop de speranţă!